marți, 20 iunie 2017

De ce n-ai vrea?...

De ce n-ai vrea?... Hai, puneţi întrebarea
Şi caută în mod cinstint răspuns,
Cu multe argumente ca-ndeajuns
Să-ţi contrazici, cum e firesc, eroarea.

În orice fel de ai voi a-ncepe,
Întâi vei spune, îngăimat, un nu,
Spunând că-n toate câte faci eşti tu,
Că altfel nici un pas nu poţi concepe.

De ce n-ai vrea să vezi o altă lume,
Ce ar putea să-ţi fie univers,
Mergând un drum ce-ţi este dat de mers
Lăsându-l, paşii, el să ţi-i îndrume?

Vei spune doar că tu eşti răbdătoare,
Şi că-i normal şi pasul mai mărunt,
Sau că-n detalii, chiar şi-un amănunt
Are, ca preţ, o maximă valoare.

De ce n-ai vrea să pui pariu pe-o carte
Fără păreri că jocu-i măsluit,
Crezând că e momentul potrivit
De-a merge, chiar aşa, spre mai departe?

În primul gând găsi-vei ca ciudată
Ideea că supremu-i singular,
Că tot ce e mai mult e în zadar,
Şi nici o altă cale nu se-arată.

De ce n-ai vrea să fim, din prima clipă,
Un el şi-o ea ce trupul şi-l unesc,
Ştiind că li-i îndemn Dumnezeiesc
Grăbitul gând de-a nu trăi-n risipă?

Răspunsu-l ştiu... Întâi îţi vei răspunde,
Că , după lege, nu-i deloc normal,
Că trebuie, măcar în mod formal,
Să treacă timp pentru trăiri profunde.

În orice caz, răspunsul contrazice
Fapte pe care, vrei, nu vrei, le faci,
Şi multe vor urma, şi-ai să te-mpaci
Cu tine, ca nimic să n-ai a-ţi zice.

luni, 19 iunie 2017

Chipul ca poveste

Chipu-mi priveşte... Nu-i nici gând ascuns,
Nici vrere de a fi de pătruns,
Şi nu-s mânat de nici o hotărâre,
Dar nu mă-ndemn nicicum spre coborâre.

Nu mă arăt a-ţi fi, cumva suspus,
Eu nici nu ştiu ce-nseamnă jos sau sus,
Dar multe-mi vin, şi parcă-mi dau de ştire,
Că-mi eşti, din viitor, o amintire.

Ochii mi-i plec, greu poate mi-i ridic
Dar am motiv doar pasul încă mic,
Sau chiar simţiri că vremea-i bună
De-a fi nu doar aproape, ci-mpreună.

Cu gândul, n-am ce face, mă mai lupt,
Când îl surprind de adevăruri rupt,
Sau când îşi are dor nebun de ducă
Dar înspre altă parte o apucă.

Sunt însă învăţat cu-al lui tertip,
Îi mai dărâm castelul de nisip,
Când nu-l conving să nu se dedubleze
Şi universuri false să creeze.

Se-ntâmplă chiar să nu pot să-ndrăznesc
O clipă-n plus, cumva să irosesc,
Sau chiar să mă grăbesc, dându-ţi de ştire
Că-mi eşti, din viitor, în amintire.

Dinspre departe simt mereu că vin,
Fixat, între repere, prin destin,
Cu dreptul de a fi unicitate
Dacă învăţ să ştiu mai mult din toate.

Chipu-mi priveşte... Ştii să mi-l citeşti,
Poţi scrie, dacă vrei, cu el, poveşti...
Să nu te miri, de totuşi, vei afla,
Că una din poveşti e chiar a ta...

duminică, 18 iunie 2017

Directul distinctiv

Îţi spun, mai ocolit, mai drept, în faţă,
Însă îţi spun, deloc nu mă ascund,
Că ne e dat acum, o dată-n viaţă,
De-a ne trăi al clipei rost fecund.

Privesc, prin gândul tău, te văd frumoasă
Cu mult mai mult decât poţi tu să ştii,
Şi întru totul clară, luminoasă
Speranţei eşti şi vrei mereu să-i fii.

Uite că zic... deja îmi eşti minune,
Şi ştiu că unii cred că-mi fac păcat,
Dar eu n-am timp de nici o raţiune,
Nimic nu mi se pare deplasat.

Acum e timpul de a da, prin fapte,
Contur real motivului subtil,
Ce ne tot fură somnu-n miez de noapte,
Printr-un absurd de-a dreptul pueril.

Să mi te dai şi laşi, fără grăbire,
Să mă doreşti şi vrei răspuns grăbit,
Dându-mi motiv să cred în fericire
Găsind comori în trupu-ţi dezvelit.

Ştiind că eşti, continuu, aşteptare,
Ceasului gând de fugă ori opriri,
Să-mi fii răspuns,la orice întrebare,
Când ispitesc trecute rătăciri.

Sub palmă sânii, când îmi dau de veste
Al vieţii joc real şi iminent,
Cu tine să reintru în poveste,
Redevenind pe loc adolescent.

Şi nu timp scurt, ci mult trecută vreme,
În tine să mă porţi ca laitmotiv
Al unei, zise, maxime dileme,
De-aţi asuma concretul distinctiv.

Plini de speranţe, revenind în lume,
Să fim un corolar de nopți de vis,
Numiţi de toţi, mereu, cu-acelaşi nume,
Pe drumul ce, fecund, ni s-a deschis.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,
să-mi vii la ceas de seară,
Că noaptea va fi scurtă,
firesc, fiindcă e vară,
Ca-n ziua următoare,
când fi-va iar lumină,
Să nu te-arăţi spre alţii
că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,
şi fără nici o teamă,
Chiar dacă raza lunii,
va fi, cumva, bigamă,
N-o să ne vadă nimeni
şi nimeni n-o să ştie
Că prin lumească faptă
sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,
oricât ai altă treabă,
Chiar dacă îţi vei spune
că nu ai timp de grabă,
Ne-a fost promisă clipa
de mult, din altă viaţă,
De când spărgeau titanii
cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,
în pierdere de vreme,
Să mergi pe altă cale,
să reînvii dileme,
Lasă să-ţi meargă paşii,
ei ştiu unde s-ajungă,
Cu mers fără oprire,
n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,
din nou să ne găsească
Uniţi fiind cu totul,
iar legea omenească,
De nume ne va pune,
de-a pururi să ne fie,
Ca să ne fim de-a pururi
trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul
trăirii regăsite,
Să uit de alte drumuri,
de taine şi ispite,
O cale singulară
să-ţi vezi spre mai departe
Pe totdeauna-n Ceruri,
aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,
să te dezbraci sfioasă
Ca nimeni să nu afle
cum spun că eşti frumoasă,
Când noaptea ni se trece,
de-a dreptul prea puţină,
Şi-n zori, privindu-ţi sânii,
îţi spun că eşti divină.

vineri, 16 iunie 2017

Iz de neputință

Chiar că nu vreau, n-am cum să nu îți spun,
Că între noi va fi-n curând ceva,
În locul ce-l numim doar undeva,
Un ceva special cu iz comun.

Scăpare nu avem, n-avem un drum
Pe care să fugim spre altceva,
Sau să ne poată ceva degreva
De ceea ce simțim de pe acum.

Cu-n clar accent vorbim doar indirect,
Făcând dovada că putem brava,
Că de trăiri ne mai putem priva,
Deși ni-i clar că totul e suspect.

Eu gândului îi conturez tipar,
Lăsându-te pe tine-a motiva,
Imboldul ce acut va promova
Dorința de netrecere-n zadar.

Vom împărți, de lume neștiuți,
Ca nimeni să nu poată observa,
Un timp, ce noi îl vom numi, cândva,
Al regăsirii marilor virtuți.

O lume-ntreagă... numai eu și tu,
Într-un mereu mai mult și altcumva,
Ce ne va vrea mereu recidiva
Ca să ne-avem dorințelor atu.

Chiar că nu vreau, acum nu pot să tac,
N-aș vrea să se-nțeleagă altceva,
Sau că accept un altfel, altcândva,
Dând semn că vorba-n dulce o prefac.

Nu-i nici mai mult, nici mai puțin, real,
Că vrem ori nu, trăi-vom un ceva,
Într-un anume loc, un undeva,
Într-un firesc mai mult decât normal.

miercuri, 14 iunie 2017

Ducere-n uitare

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Pe unde nici un om nu a trecut,
Te-aş dezbrăca de multe amănunte,
Să ştim prin câte vieţi ne-am cunoscut.

Şi-acolo, sus, la doar un pas de stele,
Cu-n dor venind din vremuri de potop,
Te-aş face să te simţi la fel ca ele,
Uitând de-al vieţii ţel, de-al faptei scop.

Te-aş duce-n taină, miezului de noapte,
Să ne-arătăm ca torţe de nestins,
Dedaţi, prin mari dorinţe, înspre fapte
Ce fac, al vieţii rost, un rug aprins.

N-ai sa mai poţi oricum, orice va fi,
Ideea să o poţi, cândva, cumva, schimba,
Veni-va vremea când s-or potrivi,
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Te-aş lua ca să te duc, de-ntors să uit,
Şi să te-mbrac în mii de amănunte,
Mizând pe dreptul vieţii, absolut.

Cu pas de-avânt, pe drumul înspre stele,
Ne-am fi, ai lumii noi, începători,
Lăsând uitării vremurile grele
În care ne-ascundeam de-ai zilei zori.

Şi-n miez de zi, uitând să am răbdare,
Te-aş arăta spre ceru-nalt, senin,
Ca prin firescul dor de înălţare
Să-ţi ai eternitatea ca destin...

Şi să-ţi doreşti, oricum, orice va fi,
Să nu-ţi mai ai idei de a schimba,
Clarul motiv ce-l ai spre a trăi
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

marți, 13 iunie 2017

Tendințele tentației

De peste tot, din gânduri părăsite,
Din trai real sau simple fantezii,
În miez de zi, în nopţi deja târzii,
Ideile sunt primele ispite.

Se vor degrabă adevăr şi faptă,
Se vor cumva, măcar în orice fel,
Un tot cu formă de menit model,
Urcuşului uşoară mare treaptă.

N-au timp de nici un fel de judecată
Când pun la zid firescul argument
Şi definesc un virtual prezent
Ce, pus pe fugă, rostului se-arată.

Totul devine miză de remiză,
Într-un context impus ca şi tipar,
Suprem de nu, cumva, chiar singular,
Ieşirilor din crize printr-o criză.

Tendinţele-s tot timpul marea forţă,
În circumstanţe cu şi fără rost,
Tentate de a fi schimbării torţă,
Punere-n umbră-a multe ce-au tot fost.

Ideile au tot mai mult tendinţe,
Ce ispitesc, în văzul tuturor,
Tentaţia de-a da mereu sentinţe
Spre tot ce pare-a fi-mpotriva lor.

duminică, 11 iunie 2017

Motive de-mpărțit

Cu tine ceva am de împărţit,
La început o noapte,-apoi o viaţă,
Chemarea unui vis neîmplinit,
Ascuns, atâta timp, sub văl de ceaţă.

Aproape-i clar, acum n-avem curaj
De a ne gândi la paşi de anvergură,
Şi dăm tăcerii rost de avantaj,
Sperând să nu se-ncurce în măsură.

Tu stai, gândind aspectul evaziv,
În care pui un strop de-ncurajare,
Să caut, eu, un altfel de motiv
Primului pas, ca pas de încercare.

Eu te aştept, puţin nerăbdător,
Plasându-mă-ntr-o vrere indecisă,
Ca să mă ştiu doar timpului dator
Când drumul fugii fi-va cale-nchisă.

Temere-ţi sunt, deşi în taină vrei,
Să nu mă tem a-ţi căuta privirea
Şi de-a avea mereu, mereu, idei,
De-a-ţi alunga, cumva, împotrivirea.

E greu acum, de vis, să te dezici,
E greu ceva, de spus, să mai pot spune,
Fapte-ţi doreşti, dar în iluzii pici,
Eu însă cred în clipă şi-n minune.

Cu tine am destule de-mpărţit,
Un pat, dorinţa şi un şir de fapte,
Un adevăr ce fi-va împlinit
Din chiar întâia noastră albă noapte.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Atu de timp prezent

Trăiesc în vremuri noi, trăiesc acum,
Tot căutând copaci, într-o pădure,
În care-s doar cărări şi nici un drum,
Şi parcă vrea-n desişuri să mă fure.

Nu prea mai ştiu când stelele răsar,
Nu prea mai ştiu ce mai vorbeşte lumea,
Nici cum se trece timpul n-am habar,
Ştiu doar că a-nverzit, din nou, pădurea.

Şi merg mereu, tot căutând pe Cer,
Ca cei robiţi cândva, Calea Lactee,
Dar văd doar stele care cad şi pier,
Mizând pe adăpostul din tranşee.

Am toată viața şir de amintiri,
O am în spate şi o am în faţă,
Mi-aduc în minte primele iubiri,
Şi-mi mai ridic, din gând, un văl de ceaţă.

În zori de zi, când roua o măsor,
Mă prinde-n vorbă apa din izvoare
Ea, pregătindu-şi rostul călător,
Eu întreabând de zile fără soare.

În miez de zi, grăbit că-l simt trecând,
În minte-mi vin idilele mature,
Dar lacrima, îmi dă de veste, blând,
Că risc, trecutul, iarăşi, să mă fure.

Şi-aşa revin, fie că vreau sau nu,
La ceea ce prezentul îmi oferă,
De fapt la singurul real atu,
Ce poate fi, cândva, şi lizieră.

Prin el, mă definesc, cel de acum,
Ca cel ce-a fost şi cel ce va să fie,
Un fel de simplu mergător de drum,
Ce în tiparul lumii nu se-nscrie.

joi, 8 iunie 2017

Multul puțin dar

Ţi-am dăruit acum un gând pe fugă,
Nu m-am întins cu gându-ţi la poveşti,
C-aşa îmi este felul meu de a da veşti,
Când va urma dă semn că se conjugă.

În mod voit, am spus, ce-am spus, în grabă,
În mod voit, mai mult n-am vrut să spun,
E dreptul tău să cauți drumul bun,
Să vezi ce-ţi pune viaţa pe tarabă.

Aveam cu mine multe argumente
Care putea, vorbind, să aibă rost,
Dar am simţit că vremuri care-au fost
Încă te ţin în vechi coronamente.

Am pus în vers o minimă idee,
Ca să ţi-aduci aminte ce va fi,
Şi să-nţelegi că nu te poţi opri,
Din drumul tău, de-a fi mereu femeie.

Ceea ce-i spus, e spus, şi va rămâne,
Fie că-i vorbă sau rămasă gând,
Chiar de-s uitate, timpul, chiar trecând,
Nu va voi prea mult să le amâne.

E vorba,-n fapt, de mine şi tine,
Cu mult şi cu puţin, în mod egal,
Deloc absurd, deloc în mod formal,
Aşa cum e normal şi se cuvine.

Puţinul dar, puţinele cuvinte,
Adună timp enorm ce-am risipit,
Când ne credeam destinul împlinit
Şi-aveam o viaţă-ntreagă înainte.

Toate-s acum altfel, dar o schimbare
În sens total, ce poate fi suprem,
De care nu-s puţini cei ce se tem,
O vom trăi, trăind şi-a ei urmare.

Acesta-i darul, dincolo de fugă,
E-aducător de mult mai multe veşti,
Nu ţi le-am spus, nu le-am făcut poveşti,
Ca nu cumva, un gând, să le distrugă.

miercuri, 7 iunie 2017

Din noapte de februar

Februarie uitase să mai ningă,
Nici rostul ce-l avea nu era clar,
Pe sine încerca să se convingă,
De ce-şi avea un loc în calendar.

Se tot grăbea să intre-n primăvară,
Şi ne grăbea să ni-l avem părtaş,
Pecetei ce, la ceas târziu de seară,
Se va dori, rupându-se, făgaş.

Prin vrerea lui, în casa de sub munte,
Cu tine noaptea nu-şi găsea sfârşit,
Că se-mplinea mereu prin amănunte,
Simţindu-ţi gândul tău real ţintit.

Trupul tău gol iradia lumină,
Un alb opal, menit a străluci,
Şi te-arăta, iertându-mă de vină,
Şi te-arăta voind a ferici.

N-aveai odihnă, nu-ţi găseai motive,
Dorinţei mele să îi pui hotar,
Sau, definind simţiri prin adjective,
Să adormim spre trecere-n zadar.

Sânii-ţi săltau mânaţi de unduirea
Trupul plin de un zdurdalnic dor,
Întredeschis, de cum mi-a fost pornirea
În a nu fi nicicum risipitor.

Lumina nopţii se-ascundea-n pădure,
Când părul îţi sălta ca dus de vânt
Ca să nu lase ziua să îţi fure
Esenţa mult trăitului avânt.

Eram, şi eu, și tu, fără oprire
Totul fiind mereu continuat,
Şi n-aveam nici îndemn spre tăinuire,
Orice-ar fi fost, orice ar fi urmat.

Într-un târziu, în zori, pe zi lumină,
Ştiind că drumul vieţii ni-i deschis,
Ne-am hotărât ca-n noaptea ce-o să vină
Să mergem, negreşit, în Paradis.

Vedeam în ochi dorinţa şi speranţa,
Şi gândul că în tine sunt păstrat,
Iar trupu-ţi mă-nvelea în cutezanţa
Femeii ce-i întreagă prin bărbat.

Februarie, în trecerea-i firească
Ne-a prins într-al trăirii calendar,
Ca prin urmări de faptă omenească
Să-mi fii, pe totdeauna, dar din dar.

marți, 6 iunie 2017

Caniculara esențialitate

Veni-va iar canicula nebună,
Şi, rar, furtuni cu iz răcoritor,
Şi nopţile cu stele ce-or s-apună
Ca semn că timpu-i, totuşi, trecător.

Ziua va fi, doar uneori, normală
Lăsând uitării multe din firesc,
Numai în zori, cu multă-nvăpăială,
O să se-ntâmple gândul omenesc.

Şi mult voi aştepta să vină seara,
Să te dezbraci de gândul rătăcit,
Ce vrea să te încarce cu povara
A ceea ce nici el n-a reuşit.

Ca mai apoi, părând o întâmplare,
Să-mi laşi vederii croiul de contur,
Într-un preludiu-al clipei următoare
Pe care, să îl pierd, nu mă îndur.

Aşa, fiebinte, forma să se-arate
Prin ceea ce nu e mărturisit,
Ca să îmi fie clar că-mi dai dreptate
Să nu mă las de vraja-i ţintuit.

Va fi să fiu, iar, însetat de tine,
Şi-am să te vreau, mai mult, să te tot gust,
Cu buzele ce vor să ţi se-nchine,
Când palma-şi face formă al tău bust.

Şi când sub pieptu-mi sânii-mi vor da semne
Că drumul înălţării-i netezit,
Fiind momentul clipelor solemne,
Să nu-ndrăznesc să spun că-s obosit.

În carnea ta, emoţia extremă
Mă va păstra amprentă de neşters,
Esenţială vrajă şi dilemă
Al unui alt, lăuntric, univers.

duminică, 4 iunie 2017

Iarnă și cuvinte

Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.

Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.

În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.

Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.

De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.

N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.

Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.

vineri, 2 iunie 2017

Dor de fapta unui gând

Când de doruri plânge dorul,
Nici nu ştii ce să-i mai spui,
Nici nu ştii de-ţi poţi lua zborul,
Ori, de-a sta, mai bine nu-i.

Când doar fapte-ţi cere fapta,
Nici nu ştii cum s-o amâi,
Nici nu ştii de ce-ţi e şoapta
Gând ce-ntreabă cui rămâi.

Când un gând se rupe-n gânduri,
Nici nu ştii ce să-i mai faci,
Nici nu ştii de-n pat cu scânduri
Poţi dormi ca să-l împaci.

Când de dor te duce dorul,
Unde n-ai nicicum să ştii,
Tot ai vrea să îţi iei zborul,
Şi în pas cu el să fii.

Când prin faptă îţi vezi fapta
Că e altfel decât ştii,
Tot te-ntrebi ce-ți spune şoapta
De cum eşti şi ai să fii.

Când ţi-e gândul roi de gânduri,
Şi motivul nu îl ştii,
Tot ţi-ai face pat de scânduri
Odihnit măcar să fii.

miercuri, 31 mai 2017

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

marți, 30 mai 2017

Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

miercuri, 24 mai 2017

Bariere în extreme

Ochii-mi fierbinţi au iar priviri ţintite,
Pleoapele vor, încet, a mi se-nchide,
Că-n umbra nopţilor cu foc tivite
Au tot citit, cândva, efemeride.

Din vârful unui gând, o simplă rimă,
Fulgerător dă iama în cuvinte,
Şi mă gândesc de n-am comis o crimă
Lăsându-i drumul liber spre-nainte.

Secundele se rătăcesc, bizare,
Pe străzile ce văd, în plină noapte,
Clepsidre fără bani în buzunare,
Puse pe vorbe mai puţin pe fapte.

Şi iar mă-ntreb, de nu-i, precum o crimă,
Că fac un pact tacit cu-această viaţă,
Şi-o iert de gândul negru ce-o animă,
Când ploaia îi ascunde zorii-n ceaţă.

Spre veşnicie nu se vând bilete,
Dar se emit succinte ipoteze,
Că sensuri giratorii incomplete
Dau drepturi, cui o vrea, s-o acceseze.

Eu însă n-am, nicicum o garanţie,
Că vrerea cu putinţa-i sinonimă,
De nu cumva, o crâncenă beţie,
Dă unei clipe un motiv de crimă.

Acestui timp mă ştiu plătindu-i vamă,
Deşi nu-i dau cât vrea şi îmi tot cere,
Însă, de vreau, sau nu, îl iau în seamă,
Să nu-i permit să-mi pună bariere.

Iar între maxime şi minime extreme,
Mă lupt cu viaţa care mă deprimă
Şi cu atâtea false teoreme
Ce-mi spun că orice faptă e o crimă.

sâmbătă, 20 mai 2017

În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?
Nu-i mai plătim creanţe,
Firescul pas al vieţii
a spulberat distanţe,
Din prima noastră seara
iubirea ni-i aproape,
Chiar somnul greu ne prinde,
noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,
captivi ai fanteziei,
M-ai aruncat în focul
din versul poeziei,
Ne-am înălţat spre Ceruri,
uitând a ne mai teme
De soarele puternic
de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,
când suntem împreună,
Şi cerul ne ajută
cu stele ne-ncunună,
Ne-mbracă dimineaţa
în haina ei de rouă,
Ca să avem ştiinţă
că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,
o simţi, cu noi, la masă,
Te ţin tăcut de mână
şi jur că nu îmi pasă
De timpul care-aleargă
şi răsfoieşte viaţa,
În marea-i alergare,
el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa
să ne îndrume paşii
Ne vom trezi-n trăirea
ce ne-o vor şti urmaşii,
Şi şti-vom cel mai bine
cât de frumos e zborul,
Cum vrea să treacă timpul,
ce rosturi are dorul.

vineri, 19 mai 2017

Vrajă de plajă

De mult îmi spui că, noaptea, vrei, pe plajă,
Să ne-ngropăm, iubindu-ne-n nisip,
Şi, răcoriţi de mare cu-a ei vrajă,
Să dăm uitării orişice tertip.

Şi-ai vrea să stai, sub umbra-mi, toată goală,
Când luna plină nu se va grăbi
Să dea unui Luceafăr socoteală
Că zăboveşte mult a ne privi.

La fel de mult, în plină zi cu soare,
Pe ţărm de mare-ai vrea să mă surprinzi,
Când vântul te sărută pe picioare,
Şi tu-ntre ele vrei să mă cuprinzi.

Să-ţi îmblânzesc, cu tot ce pot, fiinţa
Stingând încet al pântecului foc
Şi să-ţi subjug, în mod subtil, dorinţa,
Intrând profund într-al trăirii joc.

Dezlegi, cu îndrăzneală, şnurul bluzei,
Voind să cred că e fără motiv,
Cu degetu-mi trasezi conturul buzei
Şi-apoi mă-ntrebi de ce-s prea emotiv...

Mizând pe toată-ţi pura fantezie,
Nici unde n-am, nici cum să mă retrag,
Deşi te-acuz de-o mare erezie,
Îţi caut leac, asemeni unui mag.

Voalul fin alunecă pe piele,
Nici sânii coborârea nu-i opresc,
În ochi îţi văd cum ploile de stele
Se-aprind, şi ard, şi foc ceresc vestesc.

Să mergem dar, să înnoptăm pe plajă,
Pecetluind, cu forma-ţi pe nisip,
Ideea ce ne stă, mereu, de strajă,
Şi faptei îi dă formă, îi dă chip...

joi, 18 mai 2017

Veștminte prin culoare

Nu ştiu dacă te mai vezi frumoasă,
Vreau să cred că totuşi îţi doreşti...
Orice-ar fi să spui, deloc nu-mi pasă,
Eu îţi spun mai simplu... asta eşti!

Şi aş vrea să îţi aduci aminte,
Că-n lumina albă sunt culori
Ce te-mbracă grabnic în veştminte
De cum dau s-apară primii zori.

Nu îmi pasă ce îţi pui pe tine,
Hainele, să văd, nu mă opresc,
Nici nu spun că-ţi şade cumva bine,
Totdeauna goală te doresc.

Ţi-am cerut, îţi cer, şi îţi voi cere,
Să renunţi oglinda să priveşti,
Ea mereu îţi face pe plăcere,
Şi tu vezi ce vrei, nicicând cum eşti.

Că mă-nşel n-ai să mă poţi convinge,
Cum nu pot dorinţa să-mi reneg,
E de-ajuns doar să te vreau atinge
Şi mă simt puternic şi întreg.

Nu-ţi aduc noian de argumente,
Nici nu pun accente în exces,
Dar eu văd realele amprente
Şi-nţeleg doar ce-i cu înţeles.

Hainele, pe tine, prind culoare,
Timpul trece, tu întinereşti,
Şi deloc nu-mi este cu mirare...
Tu te vezi cât de frumoasă eşti?...

miercuri, 17 mai 2017

Cutume de drept

Cuvântul s-a deschis, e-acum idee,
N-am cum, pe drum fiind, să-l mai opresc,
Focu-i aprins, chiar de-l vedem scânteie,
În el curând, vom arde noi, firesc.

Dintr-o-ntâmplare m-am pornit a scrie
Ceea ce-am vrut a nu îţi fi ştiut,
Ca niciodată să nu-mi spun, eu, mie,
Că doar atât, puţinul, s-a putut.

Gândindu-mă la speţe şi cutume,
La neştiune sacţiuni de drept,
Am început stângaci s-aduc în lume
Tocmai ceva ce greu îmi e s-accept.

Cum să accept că timpul se tot trece,
Şi-n trecere ne prinde şi noi,
Şi poate va veni o iarnă rece,
Ori toamna va fi doldora de ploi?

Cum să accept non-sensul ce ne-mparte
În ceea ce, ca oameni nu suntem,
Şi, prin urmare, încă ne desparte,
Iar noi chiar credem că atât putem?

Cum să accept că nu suntem aproape
Deşi luptăm la fel, pe-acelaşi front,
Dar neuniţi, pot unii să ne-ngroape,
Sau îngusta realul orizont?

Cuvânt e o poartă larg deschisă,
Spre vremea care-i dată a veni,
Oricât, acum, se-arată ca prescrisă,
Şi-atât, şi doar atât, mai poate fi.

Va fi să fie totul o-ntâmplare
Fără de semnul drumului gândit,
Ca să ne ştim, cu patos şi mirare,
Mergând un drum cu paşi de neoprit.

Prin derogări bazate pe cutume,
Vom fi-n particulari subiect de drept,
Îndemeind, prin noi, o nouă lume,
Redând iubirii rostul de precept.

marți, 16 mai 2017

Din umbra de viață

Vă scriu din umbra unei vieţi ce tace,
Din trecerea prea multă-n inutil,
Sperând că-n voi există totuşi pace
Să depăşiţi al lumii gând umil.

De multe ori, m-adun, ca să vă spun
Prin multele-mi cuvinte potrivite,
Idei, ca voi s-aveţi un trai mai bun,
Şi să aveţi doar zile însorite.

Nu vreau să pun nicicând într-o balanţă
Ce unii spun şi alţii alta fac,
Doar vă arăt o mare discordanţă
Între motivul bolii şi-al ei leac.

Eu vă vestesc, de pot, aşa cum ştiu,
Schimbarea lumii unde poate duce,
Ca voi cumva, cât nu e prea târziu,
Să vă feriţi de-a sta într-o răscruce.

Nu am reper idei filozofale
Ci doar modelul traiului real,
Că nu-s defel venit din lumi astrale,
Sunt om şi eu, aşa ca voi, normal.

Dar tocmai din poziţia de om,
Firesc supus condiţiei umane,
Vina, vă rog, n-o daţi doar pe atom,
Când voi vă puneţi visului capcane.

Visez şi eu nenumărate vise,
Unele tac iar altele vorbesc,
Am mărturie multe vorbe scrise,
Şi multe încă am să povestesc.

Dar viaţa-mi tace, sunt şi eu tăcut,
Vorbesc doar prin cuvinte potrivite,
Sunt doar o umbră-a celui din trecut,
Drept privitor al noilor ispite.

luni, 15 mai 2017

Veste de poveste

Încă îţi dau de veste de departe,
Gândului ce-l ai căutător,
Că oricât mă simt curtat de moarte,
Nu pot sta, nicicum, nepăsător.

Teamă n-am de bici, ori anateme,
Nici că aş ajunge păcătos,
Când te încrustez în mici poeme
Dus de doru-mi veşnic curios.

Despre gândul care te frământă,
Cu-ntrebări de cum şi când va fi,
Spun că şi pe mine mă încântă,
Şi-i vreau fapte chiar de-a doua zi.

Tu exişti... e tot ce mai contează,
Restul ţie îți va fi supus,
Eu îţi spun că ştiu şi ce urmează,
Uneori repet ceea ce-am spus.

Ai să-mi spui şi tu că nu îţi pasă
Orişicâte vorbe vei afla,
Nici că bezna nopţii e prea deasă
Şi nu poţi prea mult să vezi prin ea.

Îţi voi fi arcuş, vei fi vioară,
Şi cânta-vom fără partituri,
Chiar dacă vei vrea să fii fugară,
Îmi vei cere tot mai lungi măsuri.

Fără gând spre ale lumii spuse,
Ne vom şti având un singur cer,
Două orizonturi suprapuse,
Contopite clipei de mister.

Vei veni din lumea ce-ţi dă nume,
Eu ca întrupare de cuvânt,
Să prefacem fapta într-o lume,
Şi, uniţți, să-i fim drept legământ.

Ne va ţine noaptea companie,
Până spre târziu, pe prag de zori,
Explorând simţiri de veşnicie
Şi-ai urmării, prea fireşti, fiori.

Dimineaţa, roiul de cuvinte,
Puse pe al vieţii calapod,
Ne vor, spre mersul înainte,
Fără nici un dubiu, cap de pod.

Într-o altă, următoare, noapte,
Decupând din miezul ei culori,
Îmi vei spune, lăcrimând în şoapte,
Că îţi place să te ştii că zbori.

Şi zbura-vei zbor fără-ncetare,
Preschimbându-mi nopţile în vis,
Învăţând să ştim că-i o valoare
Pasu-n doi pe drumul redeschis.

Existenţa ta-i valoare clară,
Clar e că de viaţă ne e dor,
Dar va fi să n-o mai vrem să moară,
Fi-va doar motiv de viitor.

Ne vom fi îndemn spre mai departe,
Dându-ne şi şansă şi motiv,
Să ne acceptăm surprinşi de moarte,
Într-un viitor definitiv.

duminică, 14 mai 2017

La margine de noapte și de lume

De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.

Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.

Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.

Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.

Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.

Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.

Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.

În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.

miercuri, 10 mai 2017

De multe ori...

De multe ori mi-am zis, dar n-am putut,
Să-mi uit pornirea ce mă tot îndeamnă,
Să caut a-nţelege ce înseamnă
În viitor o faptă din trecut.

Dintr-un motiv, cam greu de explicat,
Am vrut a fi o clară abdicare,
Ieşire din prea multa-mi implicare,
Fugind cumva într-un anonimat.

Am încercat mereu să nu-mi doresc
A-mi depăşi condiţia condiția umană
Şi-a accepta că rana-i doar o rană,
Ca pe un simplu accident lumesc.

De multe ori mi-am vrut ieşi din drum,
Simţind că vântul suflă să mă-ngheţe,
Şi să aprind, gândind la bătrâneţe,
Foc, într-o vatră, în mai vechiu-i scrum.

Ca să o fac, puteam să fiu altfel,
Să-mi las speranţa-n simplă adormire,
Dând falsităţii nume de iubire
Şi rău simţirii rost de portdrapel.

N-am reuşit, chiar dacă m-am aprins,
Punându-mă ca jar sub ramuri crude,
Încă mai cred că Cerul mă aude,
Cât încă văd că-naltu-i necuprins.

De multe ori m-am obligat să tac,
Să las prostia într-a ei mândrie,
Sperând că se va şti, cumva, prostie
Şi singură îşi va găsi un leac.

Gândul să-l duc oriunde, în pustiu,
Acolo unde nimeni nu vorbeşte,
Şi numai vântul, când se înteţeşte,
Cum se trăieşte-n lume să mai ştiu.

Tăcerii însă n-am găsit temei,
Şi nici reale forme deductive,
Oricât mă risipeam în tentative,
Oricât aveam şi-mi căutam idei.

De multe ori mi-am zis să nu mai scriu,
Să-mi las cuvântul gândurilor multe,
Şi, dacă vor, doar ele să-l asculte,
Sau, dacă nu, să-l pună-ntr-un sicriu.

I-aş fi croit, tăcut, un ultim drum,
Ducându-l, la vedere, spre-ngropare,
Spre a-l lăsa, de-a pururi în uitare
Într-un tărâm ce l-ar preface-n scrum.

Şi să mă-ntorc, voind să fiu tăcut,
Visând că totul este nou sub soare,
Că doar cei vinovaţi sunt la-nchisoare
Chiar cearta-i amintire din trecut.

De multe ori, am vrut sau mi-am impus,
Mi-am tot cerut să uit, să uit de mine,
Dar n-am putut... Şi poate-a fost mai bine,
N-aş mai putea fi eu, aşa transpus.

luni, 8 mai 2017

Scântei de ploi și vânt

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.

Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.

Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.

Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.

Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.

Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.

Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.

Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.

Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.

vineri, 5 mai 2017

Om printre oameni

Oameni buni... Voi ziceţi că-mi e bine,
Mă citiţi şi nu vă mai gândiţi,
Că nici un cuvânt nu-mi aparţine,
El e-al vostru, cei ce îl primiţi.

Nici nu mă-ntrebaţi... Vă e-n credinţă
Că eu scriu cam ceea ce trăiesc,
Nu vă-nchipuiţi că-n suferinţă,
Pot trăi de vreme ce iubesc...

Despre mine... Ştiţi desigur bine,
Cam mai tot ce fac, deşi nu fac,
Uneori îmi este şi ruşine
Să mai spun că viaţa mea-i un fleac.

Cum mă simt... La fel ca altădată,
Când scriam că-i omul fericit
Şi trăirea vieţii-i minunată
Cu, menirea, rost deja-mplinit.

Ce-ar mai fi... Ce credeţi, chiar contează
Dacă spun că totu-i monoton,
Că mi-e noaptea, mai tot timpul, trează
Ca şi cum sunt veşnic de planton?

Oameni buni... Aveţi, normal, dreptate,
Ştiţi mai bine voi decât ştiu eu,
Că, visând, eu pot avea de toate,
Că, ce voi aveţi, e-avutul meu...

Viitorul... Nu prea am speranţă,
Că va fi altfel, va fi mai bun,
Chiar, vedeţi, cu mare cutezanţă,
Că va fi mai rău, mereu vă spun.

Rugămintea mea... Uitaţi de pietre,
N-aveţi cum ţinti doar un cuvânt,
Pietrele ajung la voi în vetre
Şi doar una-mi patră de mormânt.

miercuri, 3 mai 2017

Instanță în confuzii

De când te ştiu, oricât îmi e de greu,
Vorbind cu tine, mă îndemn spre fapte,
Mi-e dor de zori de zi, dar şi de noapte,
Mi-e dor de ceea ce îmi eşti, mereu.

Revin de peste tot, fără s-aştept
Ba chiar mă doare timpul care trece,
Îl simt de parcă-ar vrea a mă întrece,
Avându-şi, el, un drum cu mult mai drept.

Aproape încă greu îmi e să fiu,
Dar tot doresc mereu să fiu aproape,
Iar timpul într-o noapte să ne-ngroape
Până-i voi spune eu că e târziu.

Cu timpul lupt să nu-i rămân dator
Şi nici să-l văd că vrea a mă convinge
Că-n orice luptă numai el învinge,
Că totdeauna e triumfător.

Uşor nu-mi spun, nici ţie nu îţi spun,
Că-mi e să fie crezul staruinţă,
Dar nici de-aş vrea, cu-ntreaga mea ştiinţă,
Eu deznădejdii nu-i pot fi tribun.

Ţie, în noapte, tainic îţi vorbesc,
Chiar dacă de nesomnu-ţi îmi e teamă,
Privindu-ţi visul ce spre el mă cheamă,
Până ajung în vis să mă trezesc.

Aşa mi-e iar, în noii zori de zi,
Încrederea motiv de cutezanţă
Să nu mai cred distanţa o instanţă
Ce tot confundă verbul "a trăi".

marți, 2 mai 2017

Desculț prin vad

Nu vreau nici galoane, nu vreau trese,
Vieții i-am lăsat şi rost postum,
C-am ajuns de ea să nu îmi pese,
E, deja, un bun de larg consum.

Primitivă-i zbaterea din mine,
Gândul poate nici nu-i oportun,
Însă ce să-mi spun?... Că-mi este bine?
Că aşa cum este, drumu-i bun?

Încă nu ştiu bine ce primează,
Pasul cel grăbit sau cel domol?
Cât de mult principiul guvernează
Când apar găderile în gol?

Lumii m-am lăsat să-i fie bine,
Nu-s înebunit de-al faptei nimb,
Pot să ard, nimic nu mă reține,
N-am cerut, nu cer nimic în schimb.

Şi nimic n-am vrut fără de muncă,
Nu mi-e clar ce-i premiul pe talent,
Nici cum e să vezi orice poruncă,
Argument că poți fi indulgent.

Locu-l ştiu, de altul n-am nevoie,
Nu lovesc cu pitre, nu țințesc,
Plec, de nu-s dorit, de bunăvoie,
Dar, de plec, nu ştiu să mă opresc.

Când ridic privirea înspre stele,
Nu prea văd pe cele care cad,
Ştiu că nu pot fi şi eu ca ele,
C-am trecut, desculț, al morții vad.

Îmi găsesc mereu, mereu, putere
Să mă-ntreb, răspunsuri căutând,
Cât simțirea vieții îmi tot cere
Să nu țin nimic în simplu gând.

Dar tot fug de-a lumilor balanță,
Nu sunt nici supus, dar nici rebel,
Însă am destulă cutezanță
Să m-arăt aşa cum sunt: altfel...

duminică, 30 aprilie 2017

Radical și demagog

Am întrebat un semn de întrebare,
Deja nervos pe un banal răspuns,
Câtă răbdare crede el că are
Când argumente n-are-ndeajuns?

Când cere, şi tot cere, şi tot cere,
Intrarea cu realul în consens,
Cât îşi mai are, mimima putere,
De-a nu rămâne el fără de sens?

Surprinzător, el n-a putut răspunde
Nici minimului sens subliminal,
Deşi ştia că însuşi el pătrunde
În miezul absolutului real.

Se ascundea sub fald de puncte-puncte,
Admonestând firescul dialog,
Bazându-se pe formele conjuncte,
Asemeni unui mare demagog.

Ştiindu-l că mi-a fost de trebuinţă,
Acum eram de-a dreptul siderat,
Să-l aflu că prea multa-i prisosinţă
Îl face-a fi complet degenerat.

Când s-a voit drept semn de exclamare,
Deja nu mai ştiam ce să-nţeleg,
Că-şi arăta un fel de disperare,
Sperând ca, totuşi, să îl las întreg.

Când şi-a pierdut şi ultima speranţă
De a se şti măcar convingător,
A potestat că nu-s cu toleranţă,
Că eu, prin toate, sunt revoltător.

Aşa că l-am lăsat să-şi aibă cale
Precum va şti ce-l au a-l folosi,
Ştiindu-l cu accente radicale,
Sau doar ca şi firesc de-a dumiri.

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Efemer, invers

Nu-ţi spun direct nimic... Îţi scriu un vers,
Cu tot ce e firesc, cândva să fie,
Cu doar noi doi, un pat şi fantezie,
În efemerul nostru univers.

Din pluralismul unui fapt banal,
La cea dintâi, pe stradă, întâlnire,
Predestinatei clipe de iubire,
Se va zări motiv perfect real.

Acum, îţi spui, că altcuiva vorbesc,
În nici un fel nu crezi a se-ntâmpla,
Sau va rămâne doar o vorbă-a mea,
Neacceptând un fapt deloc firesc.

Dar ţie ţi-am vorbit, şi ţi-am tot spus,
Să fii fără zăbavă pregătită
Pentru a da-n vileag orice ispită,
Ştiindu-i adevărul contrapus.

Contrar a tot ce pare gând mărunt,
La care mulţi vor face referire,
Vei înzidi povestea de iubire
În nemurirea unui amănunt.

Suprapunând pornirea cu un vis,
Şi nopţi din îndelunga-ţi căutare,
Găsi-vei vieţii sensul ce şi-l are,
Uitând să-ţi spui că faci un compromis.

Lăsând trăirii rol şi rost divin,
Lăsa-vei viaţa într-a ei justeţe,
Să-ţi ai din tinereţe-n bătrâneţe,
Motivul nemuririi-n sens deplin.

Iar eu sedus de cel din urmă rol,
De-a releva ce-i rău şi ce e bine,
Mă voi deda speranţei că în tine
Scăpat voi fi de-al gândului pârjol.

Ţi-am spus acum direct, privind invers,
Cum în destine, reveniri vom face,
Când adevărul clipei chiar ne place,
Şi este pas în bunul vieţii mers.

joi, 27 aprilie 2017

Căutări fără cuvinte

Câteodată-mi vine să vorbesc
Cu cele ce-s nicicum cuvântătoare,
În căutarea mea să mai găsesc
Pe cei ce cred că viaţa-i de valoare.

Pe fluturi, despre zborul lor puţin,
Să îi ascult mereu îmi e dorinţa,
Ca să învăţ cum pot trăi din plin
Şi a-mi spori, la orice pas, credinţa.

Aş vrea la întrebări să-mi dea răspuns
Acvilele în Ceruri zburătoare
Faţă de care nu-i nimic ascuns,
Din ceea ce e pe Pământ, sub Soare.

Povestea unui rost căutător,
Şi a urgiei ploilor de vară,
Aş vrea s-o ştiu din trilu-ncântător
Al celor ce din creangă-n creagă zboară.

Şi să-mi răspundă cele ce nu dorm
Când toată lumea este visătoare,
Cum e când întunericul enorm
Îşi vrea puteri de forță creatoare.

Şi-aş asculta pe alţii ce trăiesc,
Pe unde chiar şi iarba este rară,
Ce văd, din vârf de munte, când privesc
Spre ceaţa care înspre văi coboară.

Pe cele ce aleargă prin câmpii,
Prin arşiţă, prin geruri, ori prin ploaie,
Le-aş întreba, în nopţile târzii,
Cum de n-ajung să cadă prin noroaie?...

Timp de-aş avea, cu toate aş vorbi,
Pe toate le-aş lăsa să îmi vorbească,
Ca să-nţeleg de ce-aş mai vrea trăi,
Şi, de-aş trăi, cum viața-ar fi firească.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Cedări răbdării

Nervii mi-i simt că-ncep să îmi cedeze,
Încorsetaţi de-al timpului tipar,
Şi obligați mereu să recreeze,
Repere risipirii în zadar.

Mi-am dat acestei lumi întreaga forţă,
Mi-am pus, cu tot ce sunt, în slujba ei,
Şi-am acceptat să ard precum o torţă,
Chiar renunţând la gânduri şi idei.

Am vrut să-i fac pe plac, ştiind că-i place
Să nege că ea însăşi e-n război,
Deşi pe mine m-am lipsit de pace,
Negându-mi omeneştile nevoi.

I-am acceptat lipsirea de lumină,
Să-mi fie foame şi să-mi fie frig,
Considerând că sunt doar eu de vină,
Că-n contra ei n-am dreptul să instig.

Contrat de fapte, prea fără motive,
Mi-am ordonat să nu le contrazic,
I-am acceptat principii concesive,
Dar n-am putut de vis să mă dezic.

Visul mi-a fost chiar ea, eliberată
De silnicia oamenilor mici,
Prin care e mereu îndatorată
Şi strânsă-n chingi de ancestrale frici.

Darea în plată nu-mi-e în putinţă,
Ca gest de cuget săvârşit onest
Recunoscând prea marea-mi neputinţă
De a mă şti părtaş la un incest.

Sunt conştient că nu mai am scăpare,
Şi cum altceva nu mai pot să fac,
Mă-nvăţ deja să am mai mult răbdare,
Şi-aştept să se sfârşească acest veac.

Iar dacă nervii mei or să cedeze,
Încorsetaţi de tot ce am să văd,
Urca-voi, luptător, pe metereze,
Ca lumea să nu piară în prăpăd.

vineri, 21 aprilie 2017

Ciudat acut

Am rupt din calendare file vechi
Tot căutând un mimin amănunt,
Grupând idei şi fapte în perechi,
Ca nu cumva să pierd ceva mărunt.

Încă aş vrea, de s-ar putea, să zbor,
În nopţi cu întuneric plin de ploi,
Ieşind dintr-al speranţelor decor,
Să uit de-acest nimicitor război.

Mi-e dor de toate câte, ştiu, vor fi,
De-a mă-mbăta cu elixir divin,
Mi-e dor de graba ce mi-o voi opri,
Ca spre mai mult s-ajung prin mai puţin.

Cum adevăru-i mai presus de vis,
Nu caut echilibrul instabil,
Nu vreau nici eu să fiu un compromis,
Nici amăgiri cu conţinut fragil.

Printre tăceri, dorinţe şi tristeţi,
Rememorând, găsesc real motiv,
Al existenţei în mai multe vieţi
Şi-al unui rost concret, definitiv.

Noaptea-mi întoarce mari idei pe dos,
Dându-le fond subtil, nu fard,
Punându-mă să merg, firesc, pe jos,
Avându-mi crucea drept, măreţ, stindard.

Mi-e dor de tot ce nu s-a întâmplat,
Şi pare că revine, din trecut,
Mi-e dor acut şi, într-un fel, ciudat,
Mi-dor de tot ce-mi e necunoscut.

Dar adevărul e că-mi este dor
De clipele momentului prezent,
De adevăr, de fapte, de decor,
Mi-e dor acut, statornic şi urgent.

miercuri, 19 aprilie 2017

Și alceva, probabil...

Aşa, probabil, mi-a fost scris în soartă,
De-aceea n-am motiv să o regret,
Să tot deschid mereu o poartă
Ce-n nas, mi se închide-ncet... încet.

M-am confruntat de multe ori cu moartea
Când pasu-n loc nu şi-l vroia opri,
Şi-mi tot spunea că teminată-i cartea,
Voindu-mi-se crez de zi cu zi.

Mereu i-am spus că nu i-am scris postfaţa,
Că dat îmi e s-o scriu aşa, încet,
Dar, vai, cât de penibilă mi-e viaţa,
Altceva-s eu, dar alţii-mi spun poet.

Nu ştiu cum pot avea atâtea-n mine,
Parcă din vremea marilor atlanţi,
Dar încă mi le-ascund printre ruine,
Aşa cum alţii ascundeau talanţi.

Într-un cândva va fi să le găsească
Un personaj cu mult mai univoc,
Ce ancorat în lumea omenească
Se va-ntreba cum de n-am ars în foc.

Acum accept că eu fac paşi spre moarte,
Sfidându-mi gândul de a sta s-aştept,
Ori de a merge, totuşi, mai departe
Uzând de dreptul de a-mi fi precept.

Frumoasă-i tragedia zdrobitoare
În care cei fără odihnă mor,
Ducând-şi suferinţa pe picioare,
Purtând o crucea care nu-i a lor.

Dar lumea n-are timp nici de a-şi spune
Motivul crucii ei de zi cu zi,
Aşa că eu doar sper că o minune
O poate, din mult somnul ei, trezi.

Aşa mi-a fost, probabil, scris în soartă,
Să fiu cel care viaţa nu-mi regret,
Ori să deschid, murind, încă o poartă,
Lăsându-i lumii titlul de poet.

marți, 18 aprilie 2017

Constructori de ruine

Azi suntem doar constructori de ruine,
Ce facem azi e mâine pustiit,
De-atâtea pierderi rău am sărăcit,
Popor român, ce s-a-ntâmplat cu tine?

Nimic nu reuşim să se mai prindă,
Nici grâul nu-ţi mai poate încolţi,
Neghina pare însă-a se-nmulţi
Că ţi-e până şi pâinea suferindă.

Prin sate, case multe-s părăsite,
Uitate într-o lume de bunici,
În care vin şi pleacă venetici
Cu gânduri, puse-n vorbe, drept, cinsite.

Vorbim mereu de criza mondială,
Vorbim mereu cu teamă de război,
Dar nu vorbim ce greu o ducem noi,
Cum traiul ni-i mai mult la nimereală.

Trăim o mult prea mare, crudă, amnezie,
Nici bunul simţ uitării n-a scăpat,
Şi-n bună parte a ajuns blamat,
Rău social, curată erezie.

Nimic nu mai sporeşte, nu mai creşte,
Ruinele, în schimb, mereu sporesc,
Şi tot la fel un trai deja prostesc,
Ce, tot mai mult, ne îndobitoceşte.

Dar ne consumă tot mai mult, şi bine,
Ideile ce alţii-şi pun în plan,
Ca nu cumva să-i ştim trăind în van
Pe ce ce vor a construi ruine.

miercuri, 12 aprilie 2017

Conformare cu tăcerea

Ajuns-am chiar şi eu la renunţare,
Şi că e vremea să încep să tac,
Frica de luptă-i mare, tot mai mare,
E chiar o boală care n-are leac.

Se-adună tot mai multă-nvăţătură,
Şi-s tot mai multe puse pe tapet,
Îndemnuri spre iubire, ori spre ură,
În numele unui normal concret.

Cei ce-s nepricepuţi le ştiu pe toate,
Că sunt cu totul pricepuţi la lins,
Ne dau cartele pentru libertate,
Să stingă foc ce n-ar putea fi stins.

Viaţa e grea, şi tot mai grea, în ţară,
Eu vieţuiesc, dar nu ştiu cât exist,
Omul ce sunt vreau, cumva, să dispară,
În anonimatul conformist.

Cu mare grabă chiar, îmi vreau plecarea,
De pretutindeni vreau să fiu exclus,
Răspunsului să-i fiu doar întrebarea
Ce-şi are conţinutul juxtapus.

Inteligenţa ţării se tot vinde
Cu mult prea mult sub cel mai jalnic preţ,
Să aibă noii-mbogăţiţi merinde
Şi luxul lor să fie mai măreţ.

Pot înţelege orişice greşeală,
Dar nu pot fi acestei lumi fidel,
Când mulţi cu lacrimi de săraci se spală
Şi-apoi se şterg cu falduri de drapel.

Se cam întâmplă multe deodată,
Şi viaţa-i doar o zbatere-n zadar,
Sunt omorâţi cei ce şi-o vor curată,
Ori chinuiţi de cei cu zel barbar.

Mă simt ridicol, stăpânit de teamă,
Tot apărând principii par suspect,
Nici cei loviţi nu mă mai iau în seamă,
Par speciei umane un defect.

Nu se mai poate, trec în bătrâneţe,
De mine încă nu ştiu să profit,
Îi tot învăţ pe cei ce-or să mă-nveţe,
Înspre final, cum trebuia trăit.

Din tot ce-am spus, nimic nu pot nega,
Doar am să tac tot ce-aş avea de spus,
Voi fi rebel mereu în sinea mea,
Dar pentru toţi un conformist supus.

Iertare-mi cer, dar asta e urmarea
Acestui timp cu rost mai mult fictiv,
Vă dau, nu vestea, ci asigurarea
Că am să tac, chiar şi fără motiv.

Urcaţi-vă în ranguri, în avere,
Să vă turnaţi, la urmă, reciproc,
Lichele să aduceţi la putere,
Ca mercenarii, ţării să-i daţi foc.

Nu-i pierdere un om, nici nu contează,
E doar un număr la recensământ,
Îmi arde mintea, noaptea toată, trează,
Când văd un hoţ slăvit ca şi un sfânt.

Mereu sunt tracasat, mereu în priză,
Mă strigă suferinţa tuturor,
Nu cred că lumea va ieşi din criză,
Aştept, ca la sfârşit de veac, să mor.

duminică, 9 aprilie 2017

Ieșire-n stradă

Eu nu mai pot... Vrea cineva să creadă
Că toate-mi sunt acum îndeajuns?
Acestei lumi eu nu-i mai am răspuns,
Mai bine ies, cu toată viaţa,-n stradă.

Sunt doar om... Nu umblu în cireadă,
Voi, privitori, vedeţi unde-am ajuns?
Eu caut şi tot caut un răspuns...
Pentru a-l găsi chiar ies, curând, în stradă.

Cine mai, vrea mai poate să şi vadă
Cuvântul, de cenzuri, e iarăşi tuns,
Ca, totuşi, să mai dea un vag răspuns,
Eu, hotărât vă spun, că ies în stradă.

Mă simt cumplit când omul cade pradă,
Celor ce cred că Dumnezeu i-a uns,
Şi pentru a le cere un răspuns
Nu mai aştept, nu tac, şi ies în stradă.

Dar singur ies... Nu vreau nici o paradă,
Dacă nu-i clar, pot protesta ascuns,
Iar de-i nevoie, pentru un răspuns
Pot să rămân o viaţă-ntreagă-n stradă.

miercuri, 22 martie 2017

Tăcere spre dovadă

Încep deja cuvintele să tacă,
Din depărtare te privesc tăcut,
Chiar dacă noi n-avem deloc trecut,
Spre viitor, prin fapte, ne provoacă.

N-am cum să-ţi spun atracţie fatală,
Oricând îmi văd ieşirea din normal,
Fără idei rămân, şi radical,
Lipsind, îmi eşti pedeapsa capitală.

Multe am spus când nu-mi erai ştiută,
Când nu credeam că fi-va să te ştiu,
Sau mă gândeam că fi-va-ntr-un târziu,
Când amintirea ne va fi pierdută.

N-aveam idei de ce va fi să fie,
Oricât sunt cel ce tulbură idei,
Erai în marea lume de femei,
Un strop de vis şi gând de bucurie.

Acum văd însă ordinea schimbată,
Şi parcă lumea e, cam brusc, altfel,
Aşa cum eu, dintr-un etern rebel,
Îmi am pornirea mult mai temperată.

Unii mai spun că-mi eşti o cucerire,
Alţii-i auzi spunând că ai cedat,
Dar noi, ştiind, exact, cum s-a-ntâmplat,
Ne-ndreptăţim să credem în iubire.

Tăcerea-mi e reala consecinţă
A clipelor în care te privesc
Şi gândurile-mi toate se opresc,
Simţind că le devii şi lor dorinţă.

Dăm, amândoi, un nume de dovadă,
Acelui timp ce faptele ni-l cer,
Fixându-l calendarului reper
De s-ar voi-n uitare să decadă...

luni, 13 martie 2017

Amintire cu un Schit

Cândva vedeam călugării la Schit
Cum n-aveau timp de vorbă prelungită,
Ferindu-se de marea ei ispită
Prin judecăți ori greu cuvânt rostit.

Știam de ei văzând cum se trudesc
De-a ține totu-n clară rânduială,
Uitând de ierarhia socială,
Cerând iertare celor ce greșesc.

Dar nu-i vedeam mai mult decât trecând,
În drumul lor spre altceva a face,
Dându-mi dovadă că, trăind în pace,
Îl au mereu pe Dumnezeu în gând.

Și îi vedeam plecând cu pas grăbit,
Când auzeau, din deal, chemări de toacă,
Știind că altfel ceva îi provoacă
Să nu îi aibă drum direct spre schit.

Schitul era, oricât munceau, sărac,
Dar tot aveau de dat câte ceva,
Omul sărac la masa se-așeza,
Găsind, o clipă, neputinței leac.

Așa-i vedeam, dar astăzi nu-i la fel,
Schitul e-acum altfel, e mănăstire,
Și viața-n el e altfel de trăire,
Așa cum toată lumea e altfel.

Bătăi în toacă încă se aud,
Dar nu mai e un cântec de chemare...
Îmi spun că poate mie mi se pare,
Că lemnul ei, cel nou, e mult prea crud.

Călugării sunt mulți, parcă roiesc,
Au alt program și altă rânduială,
Dar are iz de simplă poleială,
Căci faptele tot mai puțin vorbesc.

Puțin mai recunosc din tot ce-a fost,
Doar clopotul e cel de dinainte,
Doar el mi-aduce vechiul schit în minte
Și cât mi-a fost credinței adăpost.

miercuri, 8 martie 2017

Evident, exist

Am fost, iubito, vreme multă, trist,
Şi fire-am fost, şi uneori nefire,
Am plâns, vorbindu-i vieţii, în neştire,
Uitând că ţelul ei e să rezist.

Ţie mă-nchin, şi orişicui o spun,
Minunea mea în strai de sărbătoare,
Că ţi-ai deschis petala salvatoare,
Când mulţi spuneau că de nimic nu-s bun.

Pe umărul ivit printre tristeţi,
Mă simt o ploaie care te sărută,
Ce repede o duce în derută
Chiar amintirea iernii cu nămeţi.

Când întunericul domnea suprem,
În nopţile de vise sărăcite,
Pradă uşoară-am fost unor ispite
Ce le simţeam ca rugă şi blestem.

Am tot zăcut pe pleoape de cuvânt,
Şi-am căutat tandreţe efemeră,
Crezând că ea, în felul ei îmi şi oferă
Motiv de existenţă, pe Pământ.

Priveam spre orizont ştiind că eşti
Acolo, undeva, pe-a zării geană,
Cu toate şi cu totul pământeană,
Dar şi visând cereştile poveşti.

Şi-ai apărut, prin vers, în poezii,
Remodelându-mi litera rebelă,
Luându-mi întristarea sub tutelă,
Spre a ajunge gând şi dor să-mi fii.

În orizontul meu, atât de trist,
Mi-ai definit întoarecere-mi prin fire,
Fiindu-mi dar şi faptă-n dăruire,
Şi azi îţi scriu, spunându-ţi, scurt, exist!

luni, 6 martie 2017

Trebuie, nu-i destul...

Nu-i destul că le răbdăm pe toate,
nici că pierdem timp mai mult prin şcoli,
nici, dacă vorbind de libertate,
ne-arătăm mai aprigi sau domoli.

Nu-i destul că tot găsim motive,
nici că punem verbe la trecut,
dacă să dăm soluţii concesive,
pentru tot ce încă nu-i făcut.

Nu-i destul că spunem vorbe bune,
nici că suntem membrii-ntr-un partid,
nici că facem doar ce ni se spune
când n-avem un argument solid.

Nu-i destul că nu pornim războaie
nici că păcii-i ridicăm statui,
dacă vina o tot dăm pe ploaie
când ne dăm pe mâna orişicui.

Nu-i destul că-n plan ne punem multe,
nici că ne gândim că-i prea puţin,
nici că are cine să ne-asculte
când puţine fapte ne susţin.

Nu-i destul că ne avem o ţară,
nici că se mai nasc, în ea copii,
dacă stau mereu bătrâni să moară
că nu-şi au motiv de bucurii.

Trebuie în toate o schimbare,
rostul clipei trebuie găsit,
şi gândit că ziua, chiar de-i mare,
nu prea are timp de irosit.

Trebuie din când în când trăit,
trebuie, cu viaţa, să fim chit.

duminică, 5 martie 2017

Versul de îndemn

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Vorba în versuri mi-este o cutumă,
Şi te îndemn din simpla mea simţire,
Dorinţa nu rezultă din gândire.

Despre firesc vorbesc şi nu-i dau nume,
Dar definit îl ştii şi de la lume,
De spus e spus... Deloc în gura mare,
Când fapta e reală-mpreunare.

Putem uita cu mintea împuiată
De-atâta neghiobie deşănţată
Dar nu ne-ajută-n fuga de regrete,
În trecerea de vremuri pe-ndelete.

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Despre firescul vieţii prin cutumă,
E timpul de-a fugi de-o grea furtună
Printr-o trăire-a clipei împreună.

Şi-ţi plouă frica gând de-mpotrivire,
Ţi-e teamă de-a fi dar şi dăruire,
Dar nici nu ştii ce altfel va urma,
Şi fugi astfel chiar de menirea ta...

Ne spune ceasul, ceva mai devreme
Că ne-am putea lipsi de teoreme
Şi-i timpul de făcut, ce-avem, a face,
Dacă ni-i dor de linişte şi pace.

Spune-mi să vin şi voi veni degrabă,
Timpul e scurt, avem destulă treabă,
Fii, prin curaj, motiv de încercare
Ca să-nţelegi de ce nu am răbdare...

luni, 20 februarie 2017

Preț fără valoare

Mi-e sufletul un anticariat,
În care prețul la nimic nu-i mare...
Pe zi ce trece, subevaluat,
E visul ce avea, cândva, valoare.

I-am pus un preț, chiar dacă-i manuscris,
Legat într-o copertă învechită,
Mai mult nu am putut, nu mi-am permis,
Dar nici nu-i ştiu o alta nimerită.

Când scris a fost nu s-a uzat de fard,
Metafora nu îmi era ştiută,
Şi la-ndemâna marelui hazard
I-a fost lăsată partea nevăzută.

Mi l-am lăsat, o vreme, cu-mprumut,
Crezând că focu-i urmă de scânteie,
Şi nu se poate fi contrafăcut
De nimeni, nicidecum de o femeie.

Puse-n consens cu tot ce încă am,
Clare mereu, mereu adevărate,
Al vindecării, necesar, balsam,
Se regăsesc în el... Idei uitate...

Mai pare, uneori a fi-n contrast
Cu vremuri ce se vor realitate,
Şi unele idei se văd balast,
Sau chiar, cu totul, personalizate.

Dar e un tot, întreg şi unitar,
Delimitat de clasice repere,
Încorsetat de-al vieții calendar,
Ţinând de adevăruri şi de vrere.

Prețul e mic, ca şi al altor cărți,
Nu-i nicidecum croit după valoare,
Că astăzi lumea face iarăşi hărți
Ca să se ştie cum şi cât se moare.

vineri, 17 februarie 2017

Între detalii și contur

Oricât va fi să-mi am această viaţă
Nu vreau s-o ştiu jucată la barbut,
Nici să mi-o duc prin bâjbâiri în ceaţă
Visând la umbre vechi, de prin trecut.

Eu recunosc, şi văd că timpul trece,
Dar tot îi ies în cale, nu m-ascund,
Nu am de gând cu el a mă întrece,
Ci doar încerc să îl trăiesc profund.

A fost cândva când n-am luat în seamă
Că am lăsat ştacheta foarte jos,
Şi am trăit de multe ori cu teamă,
Mimând ideea visului frumos.

M-am cam lăsat mirajului în vogă
De-a crede că urcarea e un pas
Şi-n mod normal trăirea o prorogă
În vremea altui timp, puţin, rămas.

Într-un context prea plin de amănunte,
Fixat între detalii şi contur,
M-am tot voit pe crestele cărunte
Privind seninul fără de cusur.

Şi au mai fost... mai multe... mult mai multe,
În care cu tăceri m-am înfrăţit
Lăsându-mi mintea doar de ea s-asculte
Chiar dacă mă ştiam pe drum greşit.

Ca şi cândva, nu măsluiesc cuvinte
Ca să-mi fixez repere în decor,
Îmi las privirea dusă spre-nainte,
Ca vieţii să nu-i fiu doar spectator.

Oricât va fi, mai multă, mai puţină,
Puterea-mi de a crede-n absolut,
Prefer să fiu cu totul eu de vină,
Dar nu îmi mai joc viaţa la barbut.

joi, 16 februarie 2017

Explicit, nedefinit

Nici Dumnezeu, de multe ori, nu vede,
Cutreierând tăriile cereşti,
Că tot aş vrea la drumuri a purcede,
Nemaiputând să ştiu că-mi tot lipseşti.

Mi-e incompletă lumea fără tine,
În aştepări să stau am amorţit,
Şi nici măcar nu ştiu ce-ar fi mai bine,
Cum aş putea să dorm mai liniştit...

De mine uit, şi uit cum e în lume,
Mi-e viaţa incompletă, bine ştii,
Dar tot îmi arde, uneori, de glume,
Bătând la uşa caselor pustii.

Absurdul din trecut mă tot apasă,
Absenţa ta mă doare explicit,
Acasă sunt dar nu mă simt acasă,
Timpul îmi trece greu, nedefinit...

E crunt de mută lumea... Doar în gară
Un difuzor anunţă răguşit
Că-i timp de-a mai aprinde o ţigară,
Tot aşteptând un tren nemaivenit.

Eu însă-ţi spun că încă ne aşteaptă,
Într-un vagon adăugat la tren,
Timpul speranţei, o reală treaptă
Denominată simplu ca refren.

De noi, şi doar de noi, cum ştii, depinde,
În trenul vieţii să ne ştim urcând,
Să fim precum un foc ce se aprinde
Că Dumnezeu e orb din când în când.

miercuri, 15 februarie 2017

Sintetica rigiditate

Cu viaţa mergem până la extrem,
Punându-ne simţirea la-ncercare,
Avându-ne dorinţa sfânt totem
Şi-n gânduri omeneasca-mpreunare.

Stau ancorat într-un sistem binar,
Văd viaţa-n forma ei imaginară,
În care timpu-i doar un calendar,
Şi nu îl simt, în nici un fel, povară.

Tot matematic, cu deplin folos,
Destinu-l văd o mare ipoteză,
Ce nu se vrea decât victorios
Oricât l-am pune noi în paranteză.

Aşa-mi explic, sintetic şi rigid,
Vremea de-acum, ce pare discrepantă,
În care tot mai multe coincid
Dându-i aspect de notă dominantă.

Constat, îţi spun, că tinzi spre infinit
Într-o mulţime-a numerelor prime,
Din fracţii ce se-mpart nedefinit
Tu nu poţi fi zecime sau miime.

Astfel şi cred că, la-mpărţiri, un rest,
Îşi are formă vagă, chiar obscenă,
De-aceea-ţi spun, şăgalnic, dar onest,
La sutien măsura-i erogenă.

Să-o mai împart nu pot, şi nici nu vreau,
Ar deveni prea mult subunitară
Şi n-aş mai şti de unde să te iau
Ca să trăim emoţia de seară.

De-ar fi altfel, firesc, aş calcula
Bazându-mă, cu spor, pe logaritm,
Dar legea vieţii-mi spune că aşa
În fapte ne-am trezi furaţi de ritm.

Timpul ne-a dus, trecând, în bivalenţă,
Precizii matematice n-avem,
Dar suntem fracţii ce-n echivalenţă,
Complementari ne fac şi ne suntem.