luni, 27 noiembrie 2017

Conturul clarului obscur

Întâmplător, ai apărut pe stradă...
Mă întrebam de unde-am să te știu,
Cum de îți lași prezentul să se vadă,
Totuși, crezând, că nu-i, deloc, târziu?

Ochii-ți vădeau un strop de amintire,
Înviforat de-al trecerilor vânt,
Păstrând un dor și vis de zămislire
Și rostul unui vechi, rostit, cuvânt.

Drumul ți-era în trecere firească,
Înspre un țel ce îl aveai știut,
În viața ce o ai, concret, lumească,
Cu tot absurdul binecunoscut.

Așa ți-a fost privirea, scurt, oprită,
De șoapta unui gând întâmplător
Ce nu-ți spunea că poți să fii ispită,
Când te-ntreba de cine-ți este dor.

Din ea am prins motivul de voință,
Accentuat de-al faptelor contur,
Ca să te știu, dorind, cu prisosință
Al nopții miez în multu-i clar obscur.

Înspre trecut m-am dus, fără de vrere,
Sperând să am la întrebări răspuns,
Ca să-mi găsesc motive de a cere
Să văd ceva ce poate-mi e ascuns.

Dar m-am trezit cu gând spre altă lume,
Multștiutor al, noii vieți, atu,
Ce nu vroia nimic să își asume
Când nu știa că voie-i dai și tu.

Întâmplător... deja vei ști urmarea,
În noaptea-n care, vreme de un ceas,
Vom ști să punem totul pe-ntâmplarea
Care ne-a fost, acum, drept semn și pas.

vineri, 27 octombrie 2017

Amprenta fructului promis

Gândul ți-a stat, deja, din multa grabă,
Pornirea-ți n-ai putut să îți oprești,
Viața-și urmează cursul, nu te-ntreabă
Dacă-ți accepți pornirile firești.

Dorințele s-au pus printre cuvinte,
Și libertății lor s-au vrut reper,
Știind, firesc, cu-o vreme înainte
Ce fi-va deslușitul tău mister.

Puținele frânturi de amănunte
Sunt zaruri ce se-nvârt tot mai încet
Ca nu cumva-n opriri să se confrunte
Cu o gândită formă de regret.

Dar pragul e trecut și pasul merge
Spre idealul ce ți-l ai promis,
Ce-l ai ca vis și nimeni nu-l va șterge,
Chiar dacă-ți spui că-i fructul interzis.

Te știi, într-adevăr, acum, stăpână
Pe vremuri ce-s amprente din trecut,
Și-ai învățat că apa din fântână
Doar de nu stă e bună de băut.

Eu spun ce știi, însă tu spui cu teamă,
Și-ți spun venind din umbre de miraj,
Că tu îți ești motiv să iei în seamă
Ieșirea, prin firesc, din derapaj.

Aștepți acum a clipei rostuire,
Gestu-mi dintâi și fata-ți ca răspuns,
Și împreunarea fără de grăbire
Cu-al ei, profund, final, de neascuns.

Gândul ți-a stat, lipsindu-se de vise,
Lăsându-te în rostul tău divin,
Recunoscând că cele ce-ți sunt scrise
Le porți mereu, în tine, clandestin...

joi, 19 octombrie 2017

Nebun de dor

Tu mă-ntrebi dacă mi-e bine,
Eu te-ntreb: Cum vrei să-ţi spun?
Spun că-mi este dor de tine,
Că-s, deja, de dor nebun...
Am tot timpul dor de ducă,
Ştiu şi unde vreau s-ajung,
Iar, din când în când, m-apucă
Gândul unui drum prea lung.

De-ntrebat mă-ntreb de-o viaţă,
Şi tot caut un răspuns,
Când vei apărea prin ceaţă,
Ca să nu mai stau ascuns?

Mă întrebi ce e cu mine,
Te întreb: Cum să-ţi răspund?
De atâta dor de tine,
Timpul nopţii-l tot confund...
Mi se pare că devreme
Zorii zilei tot revin,
Cred, normal, că mari dileme,
Spre grăbire îi susţin.

De-ntrebat mă-ntreb într-una,
Nici n-am timp îndeajuns,
Când se va sfârşi furtuna
Soarele va sta ascuns?

Tu mă-ntrebi ce gând îmi vine,
Te întreb: Cum vrei să-i zic?
Mi-e atât de dor de tine,
Nu ştiu cum să îţi explic.
Nu ştiu nici dacă îmi pasă
Dacă urc, ori tot cobor,
Dacă sunt, sau nu, acasă
Când, de dor, visele dor.

sâmbătă, 14 octombrie 2017

Noi, cu vântul și avântul

Noi suntem două trupuri
ce fac mereu dovada,
Că nu se pierd, ambiguu
lovite de tăgada
Acestei lumi corupte
de demoni şi iluzii,
Ce-şi vrea mereu puterea
de-a născoci confuzii.

Dar unul pentru altul
am fost dovada vie
Că nici prin raţiune,
nici prin anatomie
Trăirea nu îşi pierde
nici forma, nici avântul,
Cum trestia se-apleacă
aşa cum o vrea vântul.

Ne-am aşezat pe calea
destinelor pereche
Într-o poveste nouă,
şi, totuşi, mult mai veche
De necrezut, spun unii
că încă e posibil
Că visul ne e ţelul,
continuu, infailibil.

Suntem numiţi nebunii
ce-şi tot doresc dreptatea,
Ce dau mereu exemple
sfidând realitatea
Acestei lumi obscure
ce nu mai ştie sensul
Iubirii ce-i în stare
să schimbe universul.

Suntem dovada clară
că ştim ce-i datoria
De a sfida chiar Iadul,
absurdul, teoria,
Şi de atâta vreme
uităm mereu trecutul
Dând viaţă provocării
de-a nu-i plăti tributul.

Iar veşnicia-i mare,
şi fără bariere,
Ne vom trăi-o paşnic,
fiindu-i noi repere...
Trăiesc profund anarhic,
gândind ireversibil,
Ţi-s donator de vise
perpetuu compatibil.

miercuri, 11 octombrie 2017

Scrisori de post-restant

Din când în când mai scriu câte-o scrisoare
Şi o trimit, dar doar la post-restant,
Vreau să rămân mereu echidistant,
Poate va fi şi ceva nou sub soare.

Ca şi cândva, las totul la vedere,
Nu am de ce să ţin ceva ascuns,
Spun despre lumi în care am pătruns,
Ba chiar şi despre gânduri efemere.

Nici nu evit să scriu şi despre moarte,
De ceea ce în juru-mi a murit
Sau despre ceea ce văd, iar, dosit
În drumul ce mi-l merg spre mai departe.

În mod firesc, ca om ce nu se minte,
De dragoste, de fapte, amintesc,
De cum mi se întâmplă să trăiesc
Poveşti ce abia-ncap între cuvinte.

Îmi pot permite chiar, ca şi chemare,
Să povestesc din cele câte-au fost,
Găsindu-şi, peste vreme, adăpost
De trecerea, prea repede,-n uitare.

Mai scriu, cam rar, şi cum această lume
Se-ndreaptă, nonşalantă, spre prăpăd,
Şi nefirescul trai ce i-l prevăd,
Nici un principiu n-o s-o mai îndrume.

De viaţa mea nu scriu... De ce aş scrie?
Ar fi un gest total inoportun,
Ea nu e încă bun de drept comun,
Puţini sunt cei ce vor, de ea, să ştie.

Scrisorile le scriu... Şi necitite
Vor fi,cândva, în praf prea mult zăcând,
Dar, cineva, străfulgerat de gând
Se va-ntreba de cine-s părăsite...

Atunci vor fi, ideile uitate,
Ferite de prefacerea în scrum,
Voi fi citat ca anonim postum
Sedus de a tăcerii claritate.

marți, 10 octombrie 2017

Agale cale

E toamnă iar şi străzile sunt goale,
Aleile din parc surâd pustii,
Tristețea dă, necugetat, târcoale
Prea mult, fără de veste, tu-ntârzii...

La miezul nopţii totu-i alandala,
Luna privește, spre zenit, ciudat,
De parcă a cuprins-o îndoiala
Știind că orologiul vieții s-a stricat.

Și sunt flămând, mi-e dor și-mi este sete,
De gustul tău, cu totul, de alt fel,
Ce reușește bine să mă-mbete,
Și să îmi facă visul gând și țel.

Măsuri de timp, aș vrea să-mi cadă pradă,
Făcându-le pierdute într-un vers,
Ca, mai târziu, uitate, să decadă
Într-un, puțin știut, altfel, revers.

Altfel prea trece, e mereu pe fugă,
Legic firesc, dar mult prea mult nedrept,
Prin graba faptei, morții ne subjugă
Mimând ideea unui vag concept.

Fuga de el m-ar duce-n bătrânețe,
Precum se duce ziua în amurg,
Și-ntr-un sfârșit, un munte de tristețe,
M-ar obliga-n uitare să mă scurg.

Mai bine-o uit... Mă-ntorc să merg agale,
De mine, eu, într-un târziu, ascult,
Croindu-mi, cu răbdare, altă cale,
Ieșind dintr-al absurdului tumult.

joi, 5 octombrie 2017

Divina vină

Îți ard obrajii... Mă privești tăcută,
Ochii îți sunt ca jarul unui foc
Aprins de o-ntâmplare absolută
Ce-ai vrut-o s-o trăiești ca simplu joc.

Și mă întrebi de-a fost așa să fie,
Sau un blestem așa s-a împlinit,
Sedusă de-a plăcerii fantezie,
Femeie, pe deplin, te-ai regăsit.

Dar tot arunci asupră-mi toată vina,
Îmi spui că, totuși, sunt un piroman,
De n-ar fi fost să uiți să stingi lumina,
S-ar fi văzut că-s trăznet sau vulcan.

N-a fost mult timp, dar parcă peste viață,
Prin tinereți trecute te-ai găsit,
Și-ai înțeles că viața te răsfață
Când dar te știi, așa cum ți-e menit.

Mi-ai fost, atâta timp ademenire,
Și mă temeam să nu-i devin ostatic,
Ori să numesc speranța amăgire,
Fixându-mi gândul într-un țel dogmatic.

Sânii ți-i simt cum îmi freamătă sub buze
Îți miști piciorul să îmi faci iar loc,
Atâtea fantezii ni-s călăuze
Spre clar lumescul împlinirii joc.

Dacă ar fi, ce facem, să se vadă,
Ar crede lumea că suntem damnați,
Pedepsei mele tu ai fi dovadă,
Urmei adânci ce-o port pe omoplați.

Dar vei purta și tu mereu o vină,
De care am să țin să-ți amintești,
Ca totdeauna să te simt divină,
Și să te văd mereu că înflorești.

marți, 3 octombrie 2017

Tentanta fascinanță

Ce fascinant e să privesc spre tine
Atunci când ochii mei îţi sunt oglindă,
Şi-mi spui că vrei să simţi că-mi este bine
Făptura ta, de vreau, să mă cuprindă.

Zâmbeşti şi chipul, luminat de soare,
Îmi dă motiv să cred că dimineaţa,
Când geana orizontului tresare,
E clipa când se defineşte viața.

Când treci desculţă-n zori, atât de calmă,
Şi-mi spui să nu am gânduri interzise,
Te vreau minune care-mi creşti în palmă
Ca să îmi fii femeie şi în vise.

Pui una peste alta, la-ntâmplare,
Idei ce-mi dau îndemn spre mult mai bine,
De-a-i face zilei altă aşezare,
Spre a grăbi întoarcerea la tine.

Şi mă săruţi pe tâmplă printre vise,
Ce le porneşti de vezi că nu există,
Dintr-un noiam cu amintiri ucise
De trecerea-mi absurd de eseistă.

Contrar fiind, mintea-mi devine trează,
Nemaiavând noiane de probleme,
Având motiv să ştiu că te tentează
Venirea-mi, lângă tine, mai devreme.

Şi am să spun, din nou, că-i fascinantă
Privirea-ţi ce devine oglindire
A clipei ce, de-a pururi, e tentantă,
Pornită din simţire, cu iubire.

luni, 25 septembrie 2017

Fără plecarea-ți plecare

Ai gând să pleci şi crezi că ai şi unde,
Ba chiar şi planuri te visezi că faci,
Însă îţi este greu să te împaci
Cu adevărul care-l vrei ascunde.

Mizezi pe doar un petic de idee,
Născut din simpla umbră de ecou,
Al unui pas ce, dându-se ca nou,
Îţi confiinţeşte rolul de femeie.

Pui cap la cap, motivele, în grabă
Voind nehotărârea să-ţi convingi,
Dar simţi că-n focul luptelor te-ncingi,
Că tot mereu te iei cu altă treabă.

Şi iarăși uiţi, şi iar ţi-aduci aminte,
Şi iar încerci să te gândeşti că pleci,
Vezi roua cum se-ngheaţă pe poteci,
Când cauţi să pui scopul înainte.

Te văd visând, te văd că-ţi este teamă,
Şi tocmai teama-ţi spune să rămâi,
Să vezi că-nţepătura din călcâi,
Spre amăgire încă te mai cheamă.

Te tot privesc, nu vreau nimic a-ţi spune,
Ştiu, te grăbeşti, dar tot mai vrei să stai,
Îţi este clar că vrei să mi te dai
Într-un normal al viselor comune.

Ascult, fără convingeri, cum dai veste,
Şi spui că îţi e gândul pregătit,
Dar îţi urez, în taină, bun venit,
În lumea mea şi într-a ta poveste.

Ai gând să pleci dar ştiu că nu ai unde,
Visele-ţi spun, real, ce vrei să faci,
Direct, sau indirect, îţi spun că-mi placi
Şi-ţi simt, deja, dorinţele profunde...

sâmbătă, 23 septembrie 2017

Complicități printre trădări

Înfipt adânc, rămas de undeva,
Din multul văz sau din din preamultu-mi umblet,
Ori altceva, uitat, din viața mea,
Ceva mă doare, ca un spin în suflet.

Când, iarna, ştiu devreme înserarea,
Mă rătăcesc prin timp şi amintiri,
Aflând, mirat, că am trăit trădarea
Cuprins de febra marii ispitiri.

Cu fiecare frunză ce sfârşeşte
Pe caldarâmul ce, şi el, e trist,
Concretizez că timpul o opreşte
Din optimismul ei prea fantezist.

Pe-un ţărm de cer, o rază de lumină,
Se conturează vag şi incomod,
Şi-n umbra ei mă văd, împins de vină,
Ratând mereu urcări pe eşafod.

Vântul îmi fură, neştiut, răbdarea
Şi gându-mi face pasul înapoi,
N-aş vrea să ştiu ce gust are trădarea,
Nici bălăcirea într-al ei noroi.

Mi-e dor de-o toamnă ca s-o am complice,
Când fructu-i vreau, oricât mi-ar fi oprit,
Şi să devin, aşa cum mi se zice,
Nebunul ce trăieşte fericit.

În frunze moi, păstrând parfum de vară,
Găsesc esenţa primelor chemări
Ce le-am purtat ca pe o grea povară
În preumblări spre-ndepărtate zări.

Dar clar nu-mi e ce-nseamnă separarea,
Când adevărul nu e de ascuns,
Aşa cum nu mi-e clar de ce trădarea
E, faptei bune, un absurd răspuns.

E toamna caldă, parcă-i încă vară,
În vii puţini sunt strugurii necopţi,
Durerii-i spun că-i timpul să dispară
Lăsând cortina ploii peste nopţi.

luni, 11 septembrie 2017

Destin, pereche sau blestem

Iubito, vin castanii să ne certe
Că toamnei, iată, ne lăsăm pe noi,
Şi gândurile parcă-s prea inerte,
Mult meditând la mersul înapoi.

Miroase chiar a iarnă înserarea
Când orele, cu neglijenţă, curg,
Şi ne privim, forţându-ne mirarea,
Că noapte-ncepe printr-un lung amurg.

Miraţi, pe drept, de marea amăgire
Pe care, ignoranţi, o construim,
Ne-arată cât de grea e o-mpărţire
Când sufletul e tot ce împărţim.

Şi dă cu rest această socoteală
Iar anii trec, oricât i-am ignorat,
Tot căutând cu aprigă-ndrăzneală
Ceva ce, mai mereu, lăsam uitat.

În toamna-aceasta, gri, cu nori de piatră,
Şi nopţi plângând pe-aleile pustii,
Când abia se aud cum câinii latră,
Doar tu mai ştii pe unde întârzii.

Ai porţi închise, geamuri ferecate,
Şi drumuri ce-şi au umbre prin noroi,
Nici zorii nu-i prea vezi să se arate,
Dar vezi în juru-ţi groapa de gunoi.

E loc, acum, de orice întâmplare,
În nici un fel nu ştiu să mă mai tem,
Sunt gata, cu deplină acceptare,
Să-ţi fiu destin, pereche sau blestem.

marți, 5 septembrie 2017

Versul ca sentință

Versul, scriindu-l, mi-ai păşit în gând
Venind, încet, încet, de nu ştiu unde,
Când lumea mea părea sǎ se scufunde,
Ideea nemuririi omorând.

Şi, cum uita, să-şi aibă ceva sfânt,
A fost cuvântul lacrima fierbinte
Prin care tu i-ai luat-o înainte,
Punându-l să îşi aibă iar avânt.

Azi, chiar de-aş vrea, nu pot sǎ te separ,
Scriind, a fost să îmi devii o lume,
Iar versul s-a făcut a fi anume
Spre a uita de-al anilor hotar.

Albei hârtii îi las ce ţin secret,
Tot scriu pe ea ce-aş vrea să-ţi spun doar ţie,
Chiar îndrăznesc să-ţi spun, prin poezie,
Că timpu-aş vrea să treacă mai încet.

Departe par că-ţi sunt, dar ştii că-n gând,
Sunt lângă tine clipă după clipă,
Şi zbor, de dor, pe-a visului aripă,
Ca să mă simt, în palma ta căzând.

De când te ştiu, ceva s-a întâmplat,
Mă-ntreb de-i vina ta... sau vina mea,
Că nu mai ştiu ce rost ar mai avea
Să scriu de-mpotrivire dominat.

Îmi este greu, de-aceea te tot chem,
În vers cu rimă, clară, şi mǎsurǎ
Ce-i una cu-a dorinţei anvergură,
Ca binecuvântare, ori blestem.

Mai stau, cumva, la margine de cer
Atunci când taci, şi sufletul tău plânge,
Durerea, fără milă, mă constrânge
Să-nvăţ că sunt, al vieţii, efemer.

Scriindu-ţi ţie, viaţa-mi s-a schimbat
Poemul vieții mele-ţi aparţine,
Să mă întreb de ce, nici nu îmi vine,
Prea clar îmi e că astfel ne e dat.

Îndemnul îmi e clar, îl simt mereu,
Nici nu conteazǎ de-i a cuiva vina,
Cuvântului doat tu îi eşti Lumina,
Ce simt, cum simt... cunoaşte Dumnezeu...

Îţi dau, dovada, prin cuvântul scris
Că trupul tău îmi este sfântǎ carte
Şi-mi fi-va cale-n viaţa, până-n moarte,
Şi, mai departe, drum spre paradis.

Nu-de mirare... Vreau să te citesc,
De cât mai multe ori şi fără grabă,
De câte ori simt viaţa că mă-ntreabă
Cum, în real, normalul definesc?

Păşesc uşor să nu îţi facă rău
Ideea că-mi vei fi, pe totdeauna,
Ceea ce nopţii-i este, dată, Luna,
Şi, trăitor, mereu, în gândul tău.

Aşa voi fi luminii vestitor,
Exonerând de orice vină clipa
Când se îndeamnă să-mi alunge pripa
De-a căuta esenţe în decor.

Iar din silabe de-am să fac poem,
Se vor găsi împerecheate-n rime,
Scrisul de vers, în forma din vechime,
Mi-e binecuvântare şi blestem.

miercuri, 30 august 2017

Dor de tine, dor de viață

Îmi e dor, mi-e dor de viaţă
Şi, fireşte, şi de tine,
Văd în juru-mi nori de ceaţă,
De-abia mă mai văd pe mine...

Aflu, fără să îmi pese,
Că-mi stau praguri mari în cale,
Şi idei, şi interese,
Şi prezumţii radicale.

Mari şi multe amănunte,
Mi se vor luate-n seamă
Când se pun să mă înfrunte,
Să le am motiv de teamă.

Îmi e dor, şi dor de ducă
Înspre tine mă goneşte,
Drum, să-mi facă, se apucă,
Fără teamă că greşeşte.

Într-un fel de căutare
Prin idei zorit uitate,
Trec, tot timpul, de hotare
Pe cărări puţin umblate.

Şi, mereu, spre mai departe,
Mă trimit zvoniri de fapte,
Înspre viaţă, dinspre moarte,
Înspre vorbe, dinspre şoapte.

Îmi e dor, dor mult, de toate,
Însă, şi mai mult, de tine,
Visu-n cale mi te scoate,
Şi mă-ntreb de unde vine...

vineri, 25 august 2017

Impudic, fără cenzură

Mă recunosc un om cu îndrăzneală,
Numit am fost: absurd, nebun, sau ludic,
Chiar eu, ţinând de-această socoteală,
Am spus că nu mă vreau, numit, nici pudic.

Chiar dacă-am spus că lumea e absurdă,
Nicicând nu m-am ascuns, nu m-am jucat
De-a baba oarba-n viaţa asta surdă,
Ce uită tot ce nu e de uitat.

N-am nici un rost de spun că ştiu de toate,
Însă nu tac de-i dat ceva să ştiu,
N-am cum să spun că ceva nu se poate,
Oricât mi s-ar părea că-i prea târziu.

N-am depăşit prea multe bariere
Însă de praguri multe am trecut,
Cuvântul mi-a fost leac de grea durere,
Numindu-l panaceul absolut.

Am spus că-i trupul operă de artă
Altfel mereu, dar tot original,
Menit ca-n grija ce şi-o vrea, ori poartă,
Să fie simplu val, sau trainic mal.

Şi-am pus în versuri toată pasiunea,
Gândul erotic nu l-am cenzurat,
Echivalând iubirea cu minunea
Ce scoate păcătosul din păcat.

Din zori de zi până în prag de seară,
Nici o idee nu mi-am interzis,
Lăsând-o, chiar, de-ar fi voit, să-mi ceară,
Să-mi fie laitmotivul unui vis.

joi, 24 august 2017

Chemare de-mpăcare

De te-aş chema la mine, ce ai zice...?
O noapte s-o petrecem amândoi,
Să-mi fii părtaşe sau măcar complice
Redefinirii noastre chiar prin noi...

Tăcerea vrea puţine să îmi spună,
Cuvântul tău e tot ce e normal,
Doar el ne poate-aduce împreună,
Şi învăţa cu viaţa-n mod real.

Îţi spun să vii... Şi chiar de e, cu grabă,
De tine am ajuns la doar un pas,
Poate auzi cum gându-mi te întreabă
Cât timp al vieţii crezi că ni-i rămas?...

Cuvinte am... dar vreau să-ţi spun puține,
E timpul şi spre ceruri să priveşti,
Să vezi că-nfurtunarea, dacă vine,
Poţi s-o eviţi doar dacă te grăbeşti.

Mai mult de-atât, uitând de mici probleme,
Uitând să ne mai fim motiv de gând,
Să uiţi de ceva, cumva, a te teme,
Şi că îţi trece vremea alergând.

Motive-ţi vei găsi, mai totdeauna,
Să-mi spui, să-ţi spui, că nu-i aşa firesc,
Dându-mi exemplu soarele şi luna
Ce doar, prin despărţire, strălucesc.

Gândind aşa nu poţi nicicum învinge
Visul ce-l ai, de multe ori, în zori,
Când simţi că-nflăcărarea-i te convinge
Să uiţi de toate şi să-ncerci să zbori.

Acum te chem, nemairostind cuvinte,
Ci doar privind spre paşi, ce poți să-i faci,
Când cauţi înspre drumul înainte
Ca tu, cu tine, iarăşi să te-mpaci.

joi, 20 iulie 2017

Motivație de seară

Azi vreau să-ţi scriu doar câteva cuvinte,
Pe sângeriul cer înnourat,
Chiar dacă pare-a fi un mod ciudat,
Vreau cerul, pururi, să le ţină minte.

Privindu-te acum, ca altă dată,
Văd în porniri acelaşi tainic jar
Ce te îndeamnă iar să-mi dai în dar
O viitoare viaţă înfocată.

Această seară mi-o aduc aminte,
Priveam acelaşi cer incandescent....
Cândva, am mai trăit acest moment,
Cândva... cu multe secole-nainte...

Jocul cel vechi, cu valuri şi epave,
Cu zişii îngeri ce trăiau ascuns,
Lasă-l pierdut pe veci că-i de ajuns
Cât porţi în tine resimţiri bolnave.

Îţi spun să fii, pe cât de mult, cuminte
În a-ţi aduce-aminte că-n trecut
Din drum, de-atâtea ori te-ai abătut,
Şi-ai încălcat porunci şi legăminte.

Firescului dă-i azi contur de lege,
Şi nu-i mai căuta echivalent,
Că, singur, adevăru-i consecvent
Şi-un singur argument ce nu-l alege.

Lasă apusul să ne ţină minte,
Fiindu-ţi vis, mereu reamintit,
Lăsându-te a ţi-l avea trăit,
Ca drum, spre totdeauna, înainte.

vineri, 14 iulie 2017

Succintul din zăbavă

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Feriţi de ochii lumii, pe ascuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Ţi-ai spune că-i normal a te convinge
A face paşii cât mai mult grăbiţi,
Fără să-ţi spui că focul ce te-ncinge
Stă în firescul celor înrobiţi?

Mi-ai spune că-i firesc să am răbdare,
Să înţeleg al lumii rost gândit,
Şi să îmi fie clar că o-ntâmplare
Nu-nseamnă că ni-i visul împlinit?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Când liniştea e-n jur de nepătruns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

Te-ai accepta, spunând că e normală
Ideea că nu-i vreme de pierdut
Că eşti aşa cu-adevărat reală,
Dar multă vreme nu te-ai cunoscut?

M-ai vrea oprindu-mi gândul că nu-i bine
Să îţi arăt ce văd a fi firesc,
Că n-ai motive de a-ţi fi ruşine
De fapta ce îşi are sens lumesc?

Succint te-aş întreba, de-ai vrea-ntr-o noapte,
Ca să ne fie timpu-ndeajuns,
Să ne grăbim, trecând direct la fapte?...
Mi-ai da, fără zăbavă, un răspuns?

duminică, 9 iulie 2017

Prinsoare de pas

Prindea-ne-vom... şi n-ai să poţi fugi
În nici un gând şi nici în altă lume,
Că adevărul nu-l putem minţi
Ci doar să-i spunem, amândoi, pe nume.

De ceva timp făcut-am primul pas...
Dar am uitat să-l scoatem şi în stradă,
De sus se vede urma ce-a rămas,
Şi-o văd doar cei ce trebuie s-o vadă.

De multe ori se spune c-am ales...
Spun cei ce vor doar asta să-nţeleagă,
Crezând că le e totul pe-nţeles,
Că orice nod, legat, se şi dezleagă.

Încet, încet, prindea-ne-vom, şi, iar,
Pecetluind lumeasca legătură,
Dar îţi voi fi, mi te vei da în dar,
Fără să vrem avea, trăind, măsură.

În faţa vieţii suntem numai noi,
Şi urmele nu au acoperire,
De-aceea stăm descoperiţi şi goi
Încoronaţi de-a clipei împlinire.

Ne vom lega, din nou, cu-n pas hoinar,
Chiar şi minţind, găsind mereu motive,
Ori poate vom avea măcar habar
De multele idei peiorative.

Avem un drum, şi-ar fi un drum uşor,
De nu l-am face piatră de-ncercare,
Atraşi fiind de-al umbrelor decor
Creat de noi, din semne de-ntrebare.

Doar că atât va fi, prin timp rămas
Din mult prea grea căderea-ţi la-nvoială,
Un mare pas, urmând întâiul pas
Ca să se-arate fără de-ndoială.

duminică, 25 iunie 2017

Leac de viață în răscruce

De multe ori mi-e viaţa în răscruce,
Între furtuni cu nori apăsători,
Ori ger năpraznic, care mă reduce,
La doar simţiri de temeri şi fiori.

Şi-atunci mă-ntreb de seara-i ridicarea,
La rang suprem a zorilor de zi
Sau asta e, într-un firesc urmarea,
Simplului mod de-a se putea trăi.

Cum nu-mi găsesc repere, nici motive,
De-a mai privi spre ceru-nalt, senin,
Când toate-mi par succinte, relative,
Gânduri, cu tine, brusc, în minte-mi vin.

Oricât le-alung, revin şi dau năvală,
Şi uneori mă poartă, fantezist,
Spre lumea-n care, fără de-ndoială,
Ajung să uit ideea că sunt trist.

Aşa ajung să-ţi spun ce nu ţi-aş spune,
Oricât aş vrea să fiu de întrăzneţ,
Să îţi propun ce altfel n-aş propune,
Chiar şi când ştiu că vieţii-i e de preţ.

Eu fug de gând, dar tot găseşte cale
Să mi te-arate cu motiv subtil,
Spre întâmplări deloc conjuncturale,
Irezistibil rost, firesc, facil.

Ajungi să-mi fii orice-mi doresc... de toate,
Fapte pe care, ştiu, ţi le doreşti,
Deşi încă îţi spui că nu se poate,
Că unele-s prea mult, cam nefireşti.

Mă lupt cu gândul, uit să lupt cu viaţa,
Şi peste prag, gândind, mă văd trecut,
Mă văd, trecut de noapte, dimineaţa,
Ştiind că am destule de făcut.

Îmi vii în gând sau el spre tine vine
Când nu mai ştiu ce sunt şi cum sunt eu,
Învaţă, cenzurat, că e mai bine,
Să mi te ştie, pururi, panaceu.

marți, 20 iunie 2017

De ce n-ai vrea?...

De ce n-ai vrea?... Hai, puneţi întrebarea
Şi caută în mod cinstint răspuns,
Cu multe argumente ca-ndeajuns
Să-ţi contrazici, cum e firesc, eroarea.

În orice fel de ai voi a-ncepe,
Întâi vei spune, îngăimat, un nu,
Spunând că-n toate câte faci eşti tu,
Că altfel nici un pas nu poţi concepe.

De ce n-ai vrea să vezi o altă lume,
Ce ar putea să-ţi fie univers,
Mergând un drum ce-ţi este dat de mers
Lăsându-l, paşii, el să ţi-i îndrume?

Vei spune doar că tu eşti răbdătoare,
Şi că-i normal şi pasul mai mărunt,
Sau că-n detalii, chiar şi-un amănunt
Are, ca preţ, o maximă valoare.

De ce n-ai vrea să pui pariu pe-o carte
Fără păreri că jocu-i măsluit,
Crezând că e momentul potrivit
De-a merge, chiar aşa, spre mai departe?

În primul gând găsi-vei ca ciudată
Ideea că supremu-i singular,
Că tot ce e mai mult e în zadar,
Şi nici o altă cale nu se-arată.

De ce n-ai vrea să fim, din prima clipă,
Un el şi-o ea ce trupul şi-l unesc,
Ştiind că li-i îndemn Dumnezeiesc
Grăbitul gând de-a nu trăi-n risipă?

Răspunsu-l ştiu... Întâi îţi vei răspunde,
Că , după lege, nu-i deloc normal,
Că trebuie, măcar în mod formal,
Să treacă timp pentru trăiri profunde.

În orice caz, răspunsul contrazice
Fapte pe care, vrei, nu vrei, le faci,
Şi multe vor urma, şi-ai să te-mpaci
Cu tine, ca nimic să n-ai a-ţi zice.

duminică, 18 iunie 2017

Directul distinctiv

Îţi spun, mai ocolit, mai drept, în faţă,
Însă îţi spun, deloc nu mă ascund,
Că ne e dat acum, o dată-n viaţă,
De-a ne trăi al clipei rost fecund.

Privesc, prin gândul tău, te văd frumoasă
Cu mult mai mult decât poţi tu să ştii,
Şi întru totul clară, luminoasă
Speranţei eşti şi vrei mereu să-i fii.

Uite că zic... deja îmi eşti minune,
Şi ştiu că unii cred că-mi fac păcat,
Dar eu n-am timp de nici o raţiune,
Nimic nu mi se pare deplasat.

Acum e timpul de a da, prin fapte,
Contur real motivului subtil,
Ce ne tot fură somnu-n miez de noapte,
Printr-un absurd de-a dreptul pueril.

Să mi te dai şi laşi, fără grăbire,
Să mă doreşti şi vrei răspuns grăbit,
Dându-mi motiv să cred în fericire
Găsind comori în trupu-ţi dezvelit.

Ştiind că eşti, continuu, aşteptare,
Ceasului gând de fugă ori opriri,
Să-mi fii răspuns,la orice întrebare,
Când ispitesc trecute rătăciri.

Sub palmă sânii, când îmi dau de veste
Al vieţii joc real şi iminent,
Cu tine să reintru în poveste,
Redevenind pe loc adolescent.

Şi nu timp scurt, ci mult trecută vreme,
În tine să mă porţi ca laitmotiv
Al unei, zise, maxime dileme,
De-aţi asuma concretul distinctiv.

Plini de speranţe, revenind în lume,
Să fim un corolar de nopți de vis,
Numiţi de toţi, mereu, cu-acelaşi nume,
Pe drumul ce, fecund, ni s-a deschis.

sâmbătă, 17 iunie 2017

Continuare prin contraste

În alb şi negru, doamnă,
să-mi vii la ceas de seară,
Că noaptea va fi scurtă,
firesc, fiindcă e vară,
Ca-n ziua următoare,
când fi-va iar lumină,
Să nu te-arăţi spre alţii
că te-ai simţit divină.

Să vii fără să-ţi pese,
şi fără nici o teamă,
Chiar dacă raza lunii,
va fi, cumva, bigamă,
N-o să ne vadă nimeni
şi nimeni n-o să ştie
Că prin lumească faptă
sporim în veşnicie.

Dă-ţi dreptul la răspunsuri,
oricât ai altă treabă,
Chiar dacă îţi vei spune
că nu ai timp de grabă,
Ne-a fost promisă clipa
de mult, din altă viaţă,
De când spărgeau titanii
cuprinzătoarea gheaţă.

Când unii îţi vor spune,
în pierdere de vreme,
Să mergi pe altă cale,
să reînvii dileme,
Lasă să-ţi meargă paşii,
ei ştiu unde s-ajungă,
Cu mers fără oprire,
n-au aşteptarea lungă.

Să vii, ca miezul nopţii,
din nou să ne găsească
Uniţi fiind cu totul,
iar legea omenească,
De nume ne va pune,
de-a pururi să ne fie,
Ca să ne fim de-a pururi
trăită fantezie.

Lăsându-ne cu totul
trăirii regăsite,
Să uit de alte drumuri,
de taine şi ispite,
O cale singulară
să-ţi vezi spre mai departe
Pe totdeauna-n Ceruri,
aici până la moarte.

Să vii, în alb şi negru,
să te dezbraci sfioasă
Ca nimeni să nu afle
cum spun că eşti frumoasă,
Când noaptea ni se trece,
de-a dreptul prea puţină,
Şi-n zori, privindu-ţi sânii,
îţi spun că eşti divină.

vineri, 16 iunie 2017

Iz de neputință

Chiar că nu vreau, n-am cum să nu îți spun,
Că între noi va fi-n curând ceva,
În locul ce-l numim doar undeva,
Un ceva special cu iz comun.

Scăpare nu avem, n-avem un drum
Pe care să fugim spre altceva,
Sau să ne poată ceva degreva
De ceea ce simțim de pe acum.

Cu-n clar accent vorbim doar indirect,
Făcând dovada că putem brava,
Că de trăiri ne mai putem priva,
Deși ni-i clar că totul e suspect.

Eu gândului îi conturez tipar,
Lăsându-te pe tine-a motiva,
Imboldul ce acut va promova
Dorința de netrecere-n zadar.

Vom împărți, de lume neștiuți,
Ca nimeni să nu poată observa,
Un timp, ce noi îl vom numi, cândva,
Al regăsirii marilor virtuți.

O lume-ntreagă... numai eu și tu,
Într-un mereu mai mult și altcumva,
Ce ne va vrea mereu recidiva
Ca să ne-avem dorințelor atu.

Chiar că nu vreau, acum nu pot să tac,
N-aș vrea să se-nțeleagă altceva,
Sau că accept un altfel, altcândva,
Dând semn că vorba-n dulce o prefac.

Nu-i nici mai mult, nici mai puțin, real,
Că vrem ori nu, trăi-vom un ceva,
Într-un anume loc, un undeva,
Într-un firesc mai mult decât normal.

miercuri, 14 iunie 2017

Ducere-n uitare

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Pe unde nici un om nu a trecut,
Te-aş dezbrăca de multe amănunte,
Să ştim prin câte vieţi ne-am cunoscut.

Şi-acolo, sus, la doar un pas de stele,
Cu-n dor venind din vremuri de potop,
Te-aş face să te simţi la fel ca ele,
Uitând de-al vieţii ţel, de-al faptei scop.

Te-aş duce-n taină, miezului de noapte,
Să ne-arătăm ca torţe de nestins,
Dedaţi, prin mari dorinţe, înspre fapte
Ce fac, al vieţii rost, un rug aprins.

N-ai sa mai poţi oricum, orice va fi,
Ideea să o poţi, cândva, cumva, schimba,
Veni-va vremea când s-or potrivi,
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

Te-aş lua cu mine, undeva în munte,
Te-aş lua ca să te duc, de-ntors să uit,
Şi să te-mbrac în mii de amănunte,
Mizând pe dreptul vieţii, absolut.

Cu pas de-avânt, pe drumul înspre stele,
Ne-am fi, ai lumii noi, începători,
Lăsând uitării vremurile grele
În care ne-ascundeam de-ai zilei zori.

Şi-n miez de zi, uitând să am răbdare,
Te-aş arăta spre ceru-nalt, senin,
Ca prin firescul dor de înălţare
Să-ţi ai eternitatea ca destin...

Şi să-ţi doreşti, oricum, orice va fi,
Să nu-ţi mai ai idei de a schimba,
Clarul motiv ce-l ai spre a trăi
Cele ce-au fost şi cele ce-or urma!

marți, 13 iunie 2017

Tendințele tentației

De peste tot, din gânduri părăsite,
Din trai real sau simple fantezii,
În miez de zi, în nopţi deja târzii,
Ideile sunt primele ispite.

Se vor degrabă adevăr şi faptă,
Se vor cumva, măcar în orice fel,
Un tot cu formă de menit model,
Urcuşului uşoară mare treaptă.

N-au timp de nici un fel de judecată
Când pun la zid firescul argument
Şi definesc un virtual prezent
Ce, pus pe fugă, rostului se-arată.

Totul devine miză de remiză,
Într-un context impus ca şi tipar,
Suprem de nu, cumva, chiar singular,
Ieşirilor din crize printr-o criză.

Tendinţele-s tot timpul marea forţă,
În circumstanţe cu şi fără rost,
Tentate de a fi schimbării torţă,
Punere-n umbră-a multe ce-au tot fost.

Ideile au tot mai mult tendinţe,
Ce ispitesc, în văzul tuturor,
Tentaţia de-a da mereu sentinţe
Spre tot ce pare-a fi-mpotriva lor.

duminică, 11 iunie 2017

Motive de-mpărțit

Cu tine ceva am de împărţit,
La început o noapte,-apoi o viaţă,
Chemarea unui vis neîmplinit,
Ascuns, atâta timp, sub văl de ceaţă.

Aproape-i clar, acum n-avem curaj
De a ne gândi la paşi de anvergură,
Şi dăm tăcerii rost de avantaj,
Sperând să nu se-ncurce în măsură.

Tu stai, gândind aspectul evaziv,
În care pui un strop de-ncurajare,
Să caut, eu, un altfel de motiv
Primului pas, ca pas de încercare.

Eu te aştept, puţin nerăbdător,
Plasându-mă-ntr-o vrere indecisă,
Ca să mă ştiu doar timpului dator
Când drumul fugii fi-va cale-nchisă.

Temere-ţi sunt, deşi în taină vrei,
Să nu mă tem a-ţi căuta privirea
Şi de-a avea mereu, mereu, idei,
De-a-ţi alunga, cumva, împotrivirea.

E greu acum, de vis, să te dezici,
E greu ceva, de spus, să mai pot spune,
Fapte-ţi doreşti, dar în iluzii pici,
Eu însă cred în clipă şi-n minune.

Cu tine am destule de-mpărţit,
Un pat, dorinţa şi un şir de fapte,
Un adevăr ce fi-va împlinit
Din chiar întâia noastră albă noapte.

sâmbătă, 10 iunie 2017

Atu de timp prezent

Trăiesc în vremuri noi, trăiesc acum,
Tot căutând copaci, într-o pădure,
În care-s doar cărări şi nici un drum,
Şi parcă vrea-n desişuri să mă fure.

Nu prea mai ştiu când stelele răsar,
Nu prea mai ştiu ce mai vorbeşte lumea,
Nici cum se trece timpul n-am habar,
Ştiu doar că a-nverzit, din nou, pădurea.

Şi merg mereu, tot căutând pe Cer,
Ca cei robiţi cândva, Calea Lactee,
Dar văd doar stele care cad şi pier,
Mizând pe adăpostul din tranşee.

Am toată viața şir de amintiri,
O am în spate şi o am în faţă,
Mi-aduc în minte primele iubiri,
Şi-mi mai ridic, din gând, un văl de ceaţă.

În zori de zi, când roua o măsor,
Mă prinde-n vorbă apa din izvoare
Ea, pregătindu-şi rostul călător,
Eu întreabând de zile fără soare.

În miez de zi, grăbit că-l simt trecând,
În minte-mi vin idilele mature,
Dar lacrima, îmi dă de veste, blând,
Că risc, trecutul, iarăşi, să mă fure.

Şi-aşa revin, fie că vreau sau nu,
La ceea ce prezentul îmi oferă,
De fapt la singurul real atu,
Ce poate fi, cândva, şi lizieră.

Prin el, mă definesc, cel de acum,
Ca cel ce-a fost şi cel ce va să fie,
Un fel de simplu mergător de drum,
Ce în tiparul lumii nu se-nscrie.

joi, 8 iunie 2017

Multul puțin dar

Ţi-am dăruit acum un gând pe fugă,
Nu m-am întins cu gându-ţi la poveşti,
C-aşa îmi este felul meu de a da veşti,
Când va urma dă semn că se conjugă.

În mod voit, am spus, ce-am spus, în grabă,
În mod voit, mai mult n-am vrut să spun,
E dreptul tău să cauți drumul bun,
Să vezi ce-ţi pune viaţa pe tarabă.

Aveam cu mine multe argumente
Care putea, vorbind, să aibă rost,
Dar am simţit că vremuri care-au fost
Încă te ţin în vechi coronamente.

Am pus în vers o minimă idee,
Ca să ţi-aduci aminte ce va fi,
Şi să-nţelegi că nu te poţi opri,
Din drumul tău, de-a fi mereu femeie.

Ceea ce-i spus, e spus, şi va rămâne,
Fie că-i vorbă sau rămasă gând,
Chiar de-s uitate, timpul, chiar trecând,
Nu va voi prea mult să le amâne.

E vorba,-n fapt, de mine şi tine,
Cu mult şi cu puţin, în mod egal,
Deloc absurd, deloc în mod formal,
Aşa cum e normal şi se cuvine.

Puţinul dar, puţinele cuvinte,
Adună timp enorm ce-am risipit,
Când ne credeam destinul împlinit
Şi-aveam o viaţă-ntreagă înainte.

Toate-s acum altfel, dar o schimbare
În sens total, ce poate fi suprem,
De care nu-s puţini cei ce se tem,
O vom trăi, trăind şi-a ei urmare.

Acesta-i darul, dincolo de fugă,
E-aducător de mult mai multe veşti,
Nu ţi le-am spus, nu le-am făcut poveşti,
Ca nu cumva, un gând, să le distrugă.

duminică, 4 iunie 2017

Iarnă și cuvinte

Ce timp era... Eu îmi aduc aminte,
Iarna aceea cu zăpezi polare,
Când palma-ţi strânsă ocrotea cuvinte
Şi multe primăveri de aşteptare.

Cuvintele-s prin cărţi poveşti banale,
Multe vorbesc dar nu îşi au puterea
De-a readuce, sufletelor goale,
Motiv de a cunoaşte mângâierea.

În faţa ta îngenunchez o viaţă,
Un adevăr îţi spun, te rog să crezi,
Că vin din rătăciri prin nori şi ceaţă,
Urmele ei poţi încă să le vezi.

Ai apărut atunci, ca o magie,
Când căutai prin lumea de idei
Şi murmurai aceeaşi poezie
Despre greşeli făcute de femei.

De frig, cuvinte risipeai puţine,
Însă-mi spuneai tot ce vroiai să spui
Şi-nţelegeam, uşor, că e mai bine
Să fiu părtaş la umbletu-ţi haihui.

N-aveam nici unde să ne fim aproape,
Nici timp n-aveam de gânduri de altfel,
Frigu-ncerca mereu să-ngheţe ape
Ştiind că temeri mari aveau de el.

Palma deschisă a deschis şi cartea
Scriindu-ţi, pas cu pas, numele-ntreg,
Ca să-mi alungi, pe totdeauna, moartea,
Cu nemurirea, liber, să mă leg.

vineri, 2 iunie 2017

Dor de fapta unui gând

Când de doruri plânge dorul,
Nici nu ştii ce să-i mai spui,
Nici nu ştii de-ţi poţi lua zborul,
Ori, de-a sta, mai bine nu-i.

Când doar fapte-ţi cere fapta,
Nici nu ştii cum s-o amâi,
Nici nu ştii de ce-ţi e şoapta
Gând ce-ntreabă cui rămâi.

Când un gând se rupe-n gânduri,
Nici nu ştii ce să-i mai faci,
Nici nu ştii de-n pat cu scânduri
Poţi dormi ca să-l împaci.

Când de dor te duce dorul,
Unde n-ai nicicum să ştii,
Tot ai vrea să îţi iei zborul,
Şi în pas cu el să fii.

Când prin faptă îţi vezi fapta
Că e altfel decât ştii,
Tot te-ntrebi ce-ți spune şoapta
De cum eşti şi ai să fii.

Când ţi-e gândul roi de gânduri,
Şi motivul nu îl ştii,
Tot ţi-ai face pat de scânduri
Odihnit măcar să fii.

miercuri, 31 mai 2017

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

vineri, 19 mai 2017

Vrajă de plajă

De mult îmi spui că, noaptea, vrei, pe plajă,
Să ne-ngropăm, iubindu-ne-n nisip,
Şi, răcoriţi de mare cu-a ei vrajă,
Să dăm uitării orişice tertip.

Şi-ai vrea să stai, sub umbra-mi, toată goală,
Când luna plină nu se va grăbi
Să dea unui Luceafăr socoteală
Că zăboveşte mult a ne privi.

La fel de mult, în plină zi cu soare,
Pe ţărm de mare-ai vrea să mă surprinzi,
Când vântul te sărută pe picioare,
Şi tu-ntre ele vrei să mă cuprinzi.

Să-ţi îmblânzesc, cu tot ce pot, fiinţa
Stingând încet al pântecului foc
Şi să-ţi subjug, în mod subtil, dorinţa,
Intrând profund într-al trăirii joc.

Dezlegi, cu îndrăzneală, şnurul bluzei,
Voind să cred că e fără motiv,
Cu degetu-mi trasezi conturul buzei
Şi-apoi mă-ntrebi de ce-s prea emotiv...

Mizând pe toată-ţi pura fantezie,
Nici unde n-am, nici cum să mă retrag,
Deşi te-acuz de-o mare erezie,
Îţi caut leac, asemeni unui mag.

Voalul fin alunecă pe piele,
Nici sânii coborârea nu-i opresc,
În ochi îţi văd cum ploile de stele
Se-aprind, şi ard, şi foc ceresc vestesc.

Să mergem dar, să înnoptăm pe plajă,
Pecetluind, cu forma-ţi pe nisip,
Ideea ce ne stă, mereu, de strajă,
Şi faptei îi dă formă, îi dă chip...

joi, 18 mai 2017

Veștminte prin culoare

Nu ştiu dacă te mai vezi frumoasă,
Vreau să cred că totuşi îţi doreşti...
Orice-ar fi să spui, deloc nu-mi pasă,
Eu îţi spun mai simplu... asta eşti!

Şi aş vrea să îţi aduci aminte,
Că-n lumina albă sunt culori
Ce te-mbracă grabnic în veştminte
De cum dau s-apară primii zori.

Nu îmi pasă ce îţi pui pe tine,
Hainele, să văd, nu mă opresc,
Nici nu spun că-ţi şade cumva bine,
Totdeauna goală te doresc.

Ţi-am cerut, îţi cer, şi îţi voi cere,
Să renunţi oglinda să priveşti,
Ea mereu îţi face pe plăcere,
Şi tu vezi ce vrei, nicicând cum eşti.

Că mă-nşel n-ai să mă poţi convinge,
Cum nu pot dorinţa să-mi reneg,
E de-ajuns doar să te vreau atinge
Şi mă simt puternic şi întreg.

Nu-ţi aduc noian de argumente,
Nici nu pun accente în exces,
Dar eu văd realele amprente
Şi-nţeleg doar ce-i cu înţeles.

Hainele, pe tine, prind culoare,
Timpul trece, tu întinereşti,
Şi deloc nu-mi este cu mirare...
Tu te vezi cât de frumoasă eşti?...

miercuri, 17 mai 2017

Cutume de drept

Cuvântul s-a deschis, e-acum idee,
N-am cum, pe drum fiind, să-l mai opresc,
Focu-i aprins, chiar de-l vedem scânteie,
În el curând, vom arde noi, firesc.

Dintr-o-ntâmplare m-am pornit a scrie
Ceea ce-am vrut a nu îţi fi ştiut,
Ca niciodată să nu-mi spun, eu, mie,
Că doar atât, puţinul, s-a putut.

Gândindu-mă la speţe şi cutume,
La neştiune sacţiuni de drept,
Am început stângaci s-aduc în lume
Tocmai ceva ce greu îmi e s-accept.

Cum să accept că timpul se tot trece,
Şi-n trecere ne prinde şi noi,
Şi poate va veni o iarnă rece,
Ori toamna va fi doldora de ploi?

Cum să accept non-sensul ce ne-mparte
În ceea ce, ca oameni nu suntem,
Şi, prin urmare, încă ne desparte,
Iar noi chiar credem că atât putem?

Cum să accept că nu suntem aproape
Deşi luptăm la fel, pe-acelaşi front,
Dar neuniţi, pot unii să ne-ngroape,
Sau îngusta realul orizont?

Cuvânt e o poartă larg deschisă,
Spre vremea care-i dată a veni,
Oricât, acum, se-arată ca prescrisă,
Şi-atât, şi doar atât, mai poate fi.

Va fi să fie totul o-ntâmplare
Fără de semnul drumului gândit,
Ca să ne ştim, cu patos şi mirare,
Mergând un drum cu paşi de neoprit.

Prin derogări bazate pe cutume,
Vom fi-n particulari subiect de drept,
Îndemeind, prin noi, o nouă lume,
Redând iubirii rostul de precept.

marți, 16 mai 2017

Din umbra de viață

Vă scriu din umbra unei vieţi ce tace,
Din trecerea prea multă-n inutil,
Sperând că-n voi există totuşi pace
Să depăşiţi al lumii gând umil.

De multe ori, m-adun, ca să vă spun
Prin multele-mi cuvinte potrivite,
Idei, ca voi s-aveţi un trai mai bun,
Şi să aveţi doar zile însorite.

Nu vreau să pun nicicând într-o balanţă
Ce unii spun şi alţii alta fac,
Doar vă arăt o mare discordanţă
Între motivul bolii şi-al ei leac.

Eu vă vestesc, de pot, aşa cum ştiu,
Schimbarea lumii unde poate duce,
Ca voi cumva, cât nu e prea târziu,
Să vă feriţi de-a sta într-o răscruce.

Nu am reper idei filozofale
Ci doar modelul traiului real,
Că nu-s defel venit din lumi astrale,
Sunt om şi eu, aşa ca voi, normal.

Dar tocmai din poziţia de om,
Firesc supus condiţiei umane,
Vina, vă rog, n-o daţi doar pe atom,
Când voi vă puneţi visului capcane.

Visez şi eu nenumărate vise,
Unele tac iar altele vorbesc,
Am mărturie multe vorbe scrise,
Şi multe încă am să povestesc.

Dar viaţa-mi tace, sunt şi eu tăcut,
Vorbesc doar prin cuvinte potrivite,
Sunt doar o umbră-a celui din trecut,
Drept privitor al noilor ispite.

duminică, 14 mai 2017

La margine de noapte și de lume

De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.

Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.

Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.

Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.

Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.

Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.

Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.

În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.

luni, 8 mai 2017

Scântei de ploi și vânt

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.

Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.

Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.

Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.

Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.

Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.

Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.

Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.

Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.

marți, 2 mai 2017

Desculț prin vad

Nu vreau nici galoane, nu vreau trese,
Vieții i-am lăsat şi rost postum,
C-am ajuns de ea să nu îmi pese,
E, deja, un bun de larg consum.

Primitivă-i zbaterea din mine,
Gândul poate nici nu-i oportun,
Însă ce să-mi spun?... Că-mi este bine?
Că aşa cum este, drumu-i bun?

Încă nu ştiu bine ce primează,
Pasul cel grăbit sau cel domol?
Cât de mult principiul guvernează
Când apar găderile în gol?

Lumii m-am lăsat să-i fie bine,
Nu-s înebunit de-al faptei nimb,
Pot să ard, nimic nu mă reține,
N-am cerut, nu cer nimic în schimb.

Şi nimic n-am vrut fără de muncă,
Nu mi-e clar ce-i premiul pe talent,
Nici cum e să vezi orice poruncă,
Argument că poți fi indulgent.

Locu-l ştiu, de altul n-am nevoie,
Nu lovesc cu pitre, nu țințesc,
Plec, de nu-s dorit, de bunăvoie,
Dar, de plec, nu ştiu să mă opresc.

Când ridic privirea înspre stele,
Nu prea văd pe cele care cad,
Ştiu că nu pot fi şi eu ca ele,
C-am trecut, desculț, al morții vad.

Îmi găsesc mereu, mereu, putere
Să mă-ntreb, răspunsuri căutând,
Cât simțirea vieții îmi tot cere
Să nu țin nimic în simplu gând.

Dar tot fug de-a lumilor balanță,
Nu sunt nici supus, dar nici rebel,
Însă am destulă cutezanță
Să m-arăt aşa cum sunt: altfel...

sâmbătă, 29 aprilie 2017

Efemer, invers

Nu-ţi spun direct nimic... Îţi scriu un vers,
Cu tot ce e firesc, cândva să fie,
Cu doar noi doi, un pat şi fantezie,
În efemerul nostru univers.

Din pluralismul unui fapt banal,
La cea dintâi, pe stradă, întâlnire,
Predestinatei clipe de iubire,
Se va zări motiv perfect real.

Acum, îţi spui, că altcuiva vorbesc,
În nici un fel nu crezi a se-ntâmpla,
Sau va rămâne doar o vorbă-a mea,
Neacceptând un fapt deloc firesc.

Dar ţie ţi-am vorbit, şi ţi-am tot spus,
Să fii fără zăbavă pregătită
Pentru a da-n vileag orice ispită,
Ştiindu-i adevărul contrapus.

Contrar a tot ce pare gând mărunt,
La care mulţi vor face referire,
Vei înzidi povestea de iubire
În nemurirea unui amănunt.

Suprapunând pornirea cu un vis,
Şi nopţi din îndelunga-ţi căutare,
Găsi-vei vieţii sensul ce şi-l are,
Uitând să-ţi spui că faci un compromis.

Lăsând trăirii rol şi rost divin,
Lăsa-vei viaţa într-a ei justeţe,
Să-ţi ai din tinereţe-n bătrâneţe,
Motivul nemuririi-n sens deplin.

Iar eu sedus de cel din urmă rol,
De-a releva ce-i rău şi ce e bine,
Mă voi deda speranţei că în tine
Scăpat voi fi de-al gândului pârjol.

Ţi-am spus acum direct, privind invers,
Cum în destine, reveniri vom face,
Când adevărul clipei chiar ne place,
Şi este pas în bunul vieţii mers.

sâmbătă, 22 aprilie 2017

Cedări răbdării

Nervii mi-i simt că-ncep să îmi cedeze,
Încorsetaţi de-al timpului tipar,
Şi obligați mereu să recreeze,
Repere risipirii în zadar.

Mi-am dat acestei lumi întreaga forţă,
Mi-am pus, cu tot ce sunt, în slujba ei,
Şi-am acceptat să ard precum o torţă,
Chiar renunţând la gânduri şi idei.

Am vrut să-i fac pe plac, ştiind că-i place
Să nege că ea însăşi e-n război,
Deşi pe mine m-am lipsit de pace,
Negându-mi omeneştile nevoi.

I-am acceptat lipsirea de lumină,
Să-mi fie foame şi să-mi fie frig,
Considerând că sunt doar eu de vină,
Că-n contra ei n-am dreptul să instig.

Contrat de fapte, prea fără motive,
Mi-am ordonat să nu le contrazic,
I-am acceptat principii concesive,
Dar n-am putut de vis să mă dezic.

Visul mi-a fost chiar ea, eliberată
De silnicia oamenilor mici,
Prin care e mereu îndatorată
Şi strânsă-n chingi de ancestrale frici.

Darea în plată nu-mi-e în putinţă,
Ca gest de cuget săvârşit onest
Recunoscând prea marea-mi neputinţă
De a mă şti părtaş la un incest.

Sunt conştient că nu mai am scăpare,
Şi cum altceva nu mai pot să fac,
Mă-nvăţ deja să am mai mult răbdare,
Şi-aştept să se sfârşească acest veac.

Iar dacă nervii mei or să cedeze,
Încorsetaţi de tot ce am să văd,
Urca-voi, luptător, pe metereze,
Ca lumea să nu piară în prăpăd.

vineri, 21 aprilie 2017

Ciudat acut

Am rupt din calendare file vechi
Tot căutând un mimin amănunt,
Grupând idei şi fapte în perechi,
Ca nu cumva să pierd ceva mărunt.

Încă aş vrea, de s-ar putea, să zbor,
În nopţi cu întuneric plin de ploi,
Ieşind dintr-al speranţelor decor,
Să uit de-acest nimicitor război.

Mi-e dor de toate câte, ştiu, vor fi,
De-a mă-mbăta cu elixir divin,
Mi-e dor de graba ce mi-o voi opri,
Ca spre mai mult s-ajung prin mai puţin.

Cum adevăru-i mai presus de vis,
Nu caut echilibrul instabil,
Nu vreau nici eu să fiu un compromis,
Nici amăgiri cu conţinut fragil.

Printre tăceri, dorinţe şi tristeţi,
Rememorând, găsesc real motiv,
Al existenţei în mai multe vieţi
Şi-al unui rost concret, definitiv.

Noaptea-mi întoarce mari idei pe dos,
Dându-le fond subtil, nu fard,
Punându-mă să merg, firesc, pe jos,
Avându-mi crucea drept, măreţ, stindard.

Mi-e dor de tot ce nu s-a întâmplat,
Şi pare că revine, din trecut,
Mi-e dor acut şi, într-un fel, ciudat,
Mi-dor de tot ce-mi e necunoscut.

Dar adevărul e că-mi este dor
De clipele momentului prezent,
De adevăr, de fapte, de decor,
Mi-e dor acut, statornic şi urgent.

miercuri, 19 aprilie 2017

Și alceva, probabil...

Aşa, probabil, mi-a fost scris în soartă,
De-aceea n-am motiv să o regret,
Să tot deschid mereu o poartă
Ce-n nas, mi se închide-ncet... încet.

M-am confruntat de multe ori cu moartea
Când pasu-n loc nu şi-l vroia opri,
Şi-mi tot spunea că teminată-i cartea,
Voindu-mi-se crez de zi cu zi.

Mereu i-am spus că nu i-am scris postfaţa,
Că dat îmi e s-o scriu aşa, încet,
Dar, vai, cât de penibilă mi-e viaţa,
Altceva-s eu, dar alţii-mi spun poet.

Nu ştiu cum pot avea atâtea-n mine,
Parcă din vremea marilor atlanţi,
Dar încă mi le-ascund printre ruine,
Aşa cum alţii ascundeau talanţi.

Într-un cândva va fi să le găsească
Un personaj cu mult mai univoc,
Ce ancorat în lumea omenească
Se va-ntreba cum de n-am ars în foc.

Acum accept că eu fac paşi spre moarte,
Sfidându-mi gândul de a sta s-aştept,
Ori de a merge, totuşi, mai departe
Uzând de dreptul de a-mi fi precept.

Frumoasă-i tragedia zdrobitoare
În care cei fără odihnă mor,
Ducând-şi suferinţa pe picioare,
Purtând o crucea care nu-i a lor.

Dar lumea n-are timp nici de a-şi spune
Motivul crucii ei de zi cu zi,
Aşa că eu doar sper că o minune
O poate, din mult somnul ei, trezi.

Aşa mi-a fost, probabil, scris în soartă,
Să fiu cel care viaţa nu-mi regret,
Ori să deschid, murind, încă o poartă,
Lăsându-i lumii titlul de poet.

miercuri, 12 aprilie 2017

Conformare cu tăcerea

Ajuns-am chiar şi eu la renunţare,
Şi că e vremea să încep să tac,
Frica de luptă-i mare, tot mai mare,
E chiar o boală care n-are leac.

Se-adună tot mai multă-nvăţătură,
Şi-s tot mai multe puse pe tapet,
Îndemnuri spre iubire, ori spre ură,
În numele unui normal concret.

Cei ce-s nepricepuţi le ştiu pe toate,
Că sunt cu totul pricepuţi la lins,
Ne dau cartele pentru libertate,
Să stingă foc ce n-ar putea fi stins.

Viaţa e grea, şi tot mai grea, în ţară,
Eu vieţuiesc, dar nu ştiu cât exist,
Omul ce sunt vreau, cumva, să dispară,
În anonimatul conformist.

Cu mare grabă chiar, îmi vreau plecarea,
De pretutindeni vreau să fiu exclus,
Răspunsului să-i fiu doar întrebarea
Ce-şi are conţinutul juxtapus.

Inteligenţa ţării se tot vinde
Cu mult prea mult sub cel mai jalnic preţ,
Să aibă noii-mbogăţiţi merinde
Şi luxul lor să fie mai măreţ.

Pot înţelege orişice greşeală,
Dar nu pot fi acestei lumi fidel,
Când mulţi cu lacrimi de săraci se spală
Şi-apoi se şterg cu falduri de drapel.

Se cam întâmplă multe deodată,
Şi viaţa-i doar o zbatere-n zadar,
Sunt omorâţi cei ce şi-o vor curată,
Ori chinuiţi de cei cu zel barbar.

Mă simt ridicol, stăpânit de teamă,
Tot apărând principii par suspect,
Nici cei loviţi nu mă mai iau în seamă,
Par speciei umane un defect.

Nu se mai poate, trec în bătrâneţe,
De mine încă nu ştiu să profit,
Îi tot învăţ pe cei ce-or să mă-nveţe,
Înspre final, cum trebuia trăit.

Din tot ce-am spus, nimic nu pot nega,
Doar am să tac tot ce-aş avea de spus,
Voi fi rebel mereu în sinea mea,
Dar pentru toţi un conformist supus.

Iertare-mi cer, dar asta e urmarea
Acestui timp cu rost mai mult fictiv,
Vă dau, nu vestea, ci asigurarea
Că am să tac, chiar şi fără motiv.

Urcaţi-vă în ranguri, în avere,
Să vă turnaţi, la urmă, reciproc,
Lichele să aduceţi la putere,
Ca mercenarii, ţării să-i daţi foc.

Nu-i pierdere un om, nici nu contează,
E doar un număr la recensământ,
Îmi arde mintea, noaptea toată, trează,
Când văd un hoţ slăvit ca şi un sfânt.

Mereu sunt tracasat, mereu în priză,
Mă strigă suferinţa tuturor,
Nu cred că lumea va ieşi din criză,
Aştept, ca la sfârşit de veac, să mor.

luni, 6 martie 2017

Trebuie, nu-i destul...

Nu-i destul că le răbdăm pe toate,
nici că pierdem timp mai mult prin şcoli,
nici, dacă vorbind de libertate,
ne-arătăm mai aprigi sau domoli.

Nu-i destul că tot găsim motive,
nici că punem verbe la trecut,
dacă să dăm soluţii concesive,
pentru tot ce încă nu-i făcut.

Nu-i destul că spunem vorbe bune,
nici că suntem membrii-ntr-un partid,
nici că facem doar ce ni se spune
când n-avem un argument solid.

Nu-i destul că nu pornim războaie
nici că păcii-i ridicăm statui,
dacă vina o tot dăm pe ploaie
când ne dăm pe mâna orişicui.

Nu-i destul că-n plan ne punem multe,
nici că ne gândim că-i prea puţin,
nici că are cine să ne-asculte
când puţine fapte ne susţin.

Nu-i destul că ne avem o ţară,
nici că se mai nasc, în ea copii,
dacă stau mereu bătrâni să moară
că nu-şi au motiv de bucurii.

Trebuie în toate o schimbare,
rostul clipei trebuie găsit,
şi gândit că ziua, chiar de-i mare,
nu prea are timp de irosit.

Trebuie din când în când trăit,
trebuie, cu viaţa, să fim chit.

duminică, 5 martie 2017

Versul de îndemn

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Vorba în versuri mi-este o cutumă,
Şi te îndemn din simpla mea simţire,
Dorinţa nu rezultă din gândire.

Despre firesc vorbesc şi nu-i dau nume,
Dar definit îl ştii şi de la lume,
De spus e spus... Deloc în gura mare,
Când fapta e reală-mpreunare.

Putem uita cu mintea împuiată
De-atâta neghiobie deşănţată
Dar nu ne-ajută-n fuga de regrete,
În trecerea de vremuri pe-ndelete.

Îţi scriu în versuri însă nu în glumă,
Despre firescul vieţii prin cutumă,
E timpul de-a fugi de-o grea furtună
Printr-o trăire-a clipei împreună.

Şi-ţi plouă frica gând de-mpotrivire,
Ţi-e teamă de-a fi dar şi dăruire,
Dar nici nu ştii ce altfel va urma,
Şi fugi astfel chiar de menirea ta...

Ne spune ceasul, ceva mai devreme
Că ne-am putea lipsi de teoreme
Şi-i timpul de făcut, ce-avem, a face,
Dacă ni-i dor de linişte şi pace.

Spune-mi să vin şi voi veni degrabă,
Timpul e scurt, avem destulă treabă,
Fii, prin curaj, motiv de încercare
Ca să-nţelegi de ce nu am răbdare...

vineri, 17 februarie 2017

Între detalii și contur

Oricât va fi să-mi am această viaţă
Nu vreau s-o ştiu jucată la barbut,
Nici să mi-o duc prin bâjbâiri în ceaţă
Visând la umbre vechi, de prin trecut.

Eu recunosc, şi văd că timpul trece,
Dar tot îi ies în cale, nu m-ascund,
Nu am de gând cu el a mă întrece,
Ci doar încerc să îl trăiesc profund.

A fost cândva când n-am luat în seamă
Că am lăsat ştacheta foarte jos,
Şi am trăit de multe ori cu teamă,
Mimând ideea visului frumos.

M-am cam lăsat mirajului în vogă
De-a crede că urcarea e un pas
Şi-n mod normal trăirea o prorogă
În vremea altui timp, puţin, rămas.

Într-un context prea plin de amănunte,
Fixat între detalii şi contur,
M-am tot voit pe crestele cărunte
Privind seninul fără de cusur.

Şi au mai fost... mai multe... mult mai multe,
În care cu tăceri m-am înfrăţit
Lăsându-mi mintea doar de ea s-asculte
Chiar dacă mă ştiam pe drum greşit.

Ca şi cândva, nu măsluiesc cuvinte
Ca să-mi fixez repere în decor,
Îmi las privirea dusă spre-nainte,
Ca vieţii să nu-i fiu doar spectator.

Oricât va fi, mai multă, mai puţină,
Puterea-mi de a crede-n absolut,
Prefer să fiu cu totul eu de vină,
Dar nu îmi mai joc viaţa la barbut.

miercuri, 15 februarie 2017

Sintetica rigiditate

Cu viaţa mergem până la extrem,
Punându-ne simţirea la-ncercare,
Avându-ne dorinţa sfânt totem
Şi-n gânduri omeneasca-mpreunare.

Stau ancorat într-un sistem binar,
Văd viaţa-n forma ei imaginară,
În care timpu-i doar un calendar,
Şi nu îl simt, în nici un fel, povară.

Tot matematic, cu deplin folos,
Destinu-l văd o mare ipoteză,
Ce nu se vrea decât victorios
Oricât l-am pune noi în paranteză.

Aşa-mi explic, sintetic şi rigid,
Vremea de-acum, ce pare discrepantă,
În care tot mai multe coincid
Dându-i aspect de notă dominantă.

Constat, îţi spun, că tinzi spre infinit
Într-o mulţime-a numerelor prime,
Din fracţii ce se-mpart nedefinit
Tu nu poţi fi zecime sau miime.

Astfel şi cred că, la-mpărţiri, un rest,
Îşi are formă vagă, chiar obscenă,
De-aceea-ţi spun, şăgalnic, dar onest,
La sutien măsura-i erogenă.

Să-o mai împart nu pot, şi nici nu vreau,
Ar deveni prea mult subunitară
Şi n-aş mai şti de unde să te iau
Ca să trăim emoţia de seară.

De-ar fi altfel, firesc, aş calcula
Bazându-mă, cu spor, pe logaritm,
Dar legea vieţii-mi spune că aşa
În fapte ne-am trezi furaţi de ritm.

Timpul ne-a dus, trecând, în bivalenţă,
Precizii matematice n-avem,
Dar suntem fracţii ce-n echivalenţă,
Complementari ne fac şi ne suntem.