miercuri, 31 mai 2017

Irelevanţe temporale

De-o bună bucată de vreme,
de-o vreme încoace
s-ar putea spune,
timpul a devenit,
şi mai ales, lui însuşi, şi-a devenit,
o problemă.

E buimac.
Nu mai ştie în ce,
şi nici cu ce, se măsoară:
în secunde,
în paşi,
în număr de rotaţii.

Secunda l-a dezamăgit,
nu are consecvenţă,
acum o vede plină de spasme,
contractată.

Paşilor,
i-ar veni să le dea crezare,
dacă nu i-ar şti,
când grăbiţi,
când şovăitori,
când bătuţi pe loc,
iar uneori,
sau de multe ori,
dând înapoi.

Cu roţile,
căci ele sunt cele ce se rotesc,
mai tot timpul,
nu se are mai deloc bine.
Au de prea multe ori,
de extrem de multe ori,
tendinţa de a se împotmoli,
ori de a aluneca,
de a da în gropi,
de a încerca să fie privitoare spre cer,
uitând de unde au plecat.
Şi, neavând reperul normei,
luându-se după ele,
ar uita să ştie unde ajunge.

Dar, marea lui dilemă,
ţine de ceea ce l-ar putea măsura.

Oamenii i-au găsit un fel de corset,
şi l-au mai şi pus să se dea de gol,
când ei cred că el este exact.
Dar tot pe el îl fac mincinos,
pentru greşeala lor
de a se mândri cu perfectul
făcut, niciodată dovedit.

Nici cu stelele,
nici cu soarele
n-a căzut la pace...
S-au apropiat,
s-au depărtat,
s-au găsit să se aprindă,
privind prea atrăgătorul întuneric,
s-au înfurtunat,
s-au înfierbântat,
s-au răcit,
s-au şi înroşit, din motive de ele ştiute,
s-au lăsat să cadă...

E buimac, e nehotărât,
şi-a pierdut eleganţa,
nu mai ştie cui îi mai e reper.

Nici măcar ce-l defineşte, nici ceea ce el defineşte, nu mai ştie.
Relativul îi dă târcoale conştiinţei.
Totul e imprecis, neclar, indecis, neoportun.
A ajuns el însuşi să-şi adune întrebări,
să-şi caute răspunsuri, relative şi ele,
despre minima condiţie
a certitudinii.

Şi simte imponderabilitatea,
care îl împinge a face salturi,
îl face să se încreadă că-şi poate privi viitorul,
de sus.
Mai nou, îşi vrea propria relativitate,
nemaifiind stăpân pe situaţie.
Buimac,
vrea să se ştie măcar în centrul atenţie,
când discuţiile savante,
la colţ de stradă
îi reamintesc relevanţele din amintiri.

marți, 30 mai 2017

Ascunsa noapte a lui Mai

Ştiu că m-aştepţi și-aştepţi să vină clipa
Când vom uita, din nou, de timp şi ceas,
Când zi şi noapte vom uita risipa,
Într-o urmare-a tot ce ne-a atras.

Ani au trecut, cu vise şi speranţe,
Cu întâmplări ce nu ne-au ocolit,
Însă potrivnici marilor distanţe,
Încă ne-avem dorinţe de-mplinit.

Noaptea de mai, pădurea înverzită,
Şi munţii ce în taină ne-au ascuns,
Ne sunt chemare dulce de ispită,
La întrebarea vieţii sfânt răspuns.

Al tinereţii gând, cu îndârjire,
Ne-a dat motivul lui, conjunctural,
Prin fapte, o sămânţă de iubire
S-o punem să rodească pas real.

Aceeaşi amintire, în tăcere,
În tine naşte vis, în mine dor,
Şi-ţi este dor de-a-mi şti aceeaşi vrere
Ca timpului să nu mă simt dator.

Adeseori vorbim, şi ne trădează
Accentul pus pe fapte din prezent,
Însă punctând concret pe ce urmează,
Şi corolarul lui adiacent.

Te laşi fugind, voit, de-o fostă vreme,
Spre care, împreună, am fugit,
Ca să nu ai de locuri a te teme,
Spre trăiul împlinirii liniştit.

Noaptea de mai, prin munţi a fost să fie,
Un pas de adevăr nemuritor,
Tu, pentru mine, drumului făclie,
Eu, ţie, gând de rost definitor.

Nici nu credeam că simpla noastră faptă,
De-a fi prin clipa dragostei uniţi
Va fi pe veci o infinită treaptă
În a ne fi, mereu, nedespărţiţi.

Ştiu că m-aştepţi şi stau în aşteptare,
Privind, cu îndârjire, înspre ceas,
Încredinţaţi că tot din întâmplare,
Pune-vom, clar, definitivul pas.

luni, 29 mai 2017

Timp, universal

Acum încă mai am timp,
de câteva adevăruri în plus.
Încă mai am timp de versiuni,
și de câteva corecturi fără esențe.

Mai am încă ceva timp,
să spun că simt ceea ce nu simt
și să spun că nu simt ceea ce simt,
ca să nu ajung purtător de cuvânt
al celor ce simt,
sau al celor ce nu simt,
însă cu totul alta le este spusa,
variațiune pe tema actualităților.

Mai am timp,
îmi fac timp,
pentru niște mărunțișuri
care zornăie,
gândindu-se la foșnetul valorilor.

Aș vrea să am timp,
pentru neesențialitățile nimicului,
pentru maximul minimului
și rotunjiri la întreg inexistent,
dar parcă prea mică s-ar face distanța
de la stele
la marea depărtare din care nu vin vești.

Puțin timp am pentru universul meu,
mă tem că voi avea și mai puțin timp
când,
devenind universal,
va trebui să vorbesc despre universalitate,
și
oricât timp voi avea eu să o explic,
unii vor avea nevoie de eternitate
ca să o înțeleagă.

Etern n-am să fiu,
oricât aș ajunge să fiu universal etern.

duminică, 28 mai 2017

Principial, incert

Ți-am spus cândva,
în acel timp al înțelesurilor,
că fluturii
pot nu doar să zboare...

O singură zbatere de aripă
dincolo de orizont
poate să nască uragane...

Nu-ți încerca un gând de frică...
Încearcă, măcar acum,
să înțelegi măreția haosului,
să treci dincolo de limita reducerii la simplu,
să priveghezi,
cu nepărtinire,
reducerea la absurd.

Între nimic și întâmplare,
stă o infinitate
de minimalități concrete,
stăm și noi,
maximalul nostru concret,
minimalul altora,
de la deloc până la total concret,
praful și pulberea ce completează întregul absolut.

Nu cred unii în lacrimi,
alții au toate posibilitățile,
doar fluturii pot să bată din aripi
și să arunce vântului,
puterea, infinită, ce o culeg,
în efemera lor viață,
de la raze de soare.
Și lacrimile pot,
mișca apele,
în care turnurile,
doborâte de vânt,
să se scufunde.

Nimic nu e întâmplător,
concretul este o incertitudine,
probabil certă,
dacă alte certitudini,
devin probabile.

miercuri, 24 mai 2017

Bariere în extreme

Ochii-mi fierbinţi au iar priviri ţintite,
Pleoapele vor, încet, a mi se-nchide,
Că-n umbra nopţilor cu foc tivite
Au tot citit, cândva, efemeride.

Din vârful unui gând, o simplă rimă,
Fulgerător dă iama în cuvinte,
Şi mă gândesc de n-am comis o crimă
Lăsându-i drumul liber spre-nainte.

Secundele se rătăcesc, bizare,
Pe străzile ce văd, în plină noapte,
Clepsidre fără bani în buzunare,
Puse pe vorbe mai puţin pe fapte.

Şi iar mă-ntreb, de nu-i, precum o crimă,
Că fac un pact tacit cu-această viaţă,
Şi-o iert de gândul negru ce-o animă,
Când ploaia îi ascunde zorii-n ceaţă.

Spre veşnicie nu se vând bilete,
Dar se emit succinte ipoteze,
Că sensuri giratorii incomplete
Dau drepturi, cui o vrea, s-o acceseze.

Eu însă n-am, nicicum o garanţie,
Că vrerea cu putinţa-i sinonimă,
De nu cumva, o crâncenă beţie,
Dă unei clipe un motiv de crimă.

Acestui timp mă ştiu plătindu-i vamă,
Deşi nu-i dau cât vrea şi îmi tot cere,
Însă, de vreau, sau nu, îl iau în seamă,
Să nu-i permit să-mi pună bariere.

Iar între maxime şi minime extreme,
Mă lupt cu viaţa care mă deprimă
Şi cu atâtea false teoreme
Ce-mi spun că orice faptă e o crimă.

sâmbătă, 20 mai 2017

În lipsă de creanțe

Ce dacă timpul trece?
Nu-i mai plătim creanţe,
Firescul pas al vieţii
a spulberat distanţe,
Din prima noastră seara
iubirea ni-i aproape,
Chiar somnul greu ne prinde,
noaptea, târziu, de ploape.

În fiecare noapte,
captivi ai fanteziei,
M-ai aruncat în focul
din versul poeziei,
Ne-am înălţat spre Ceruri,
uitând a ne mai teme
De soarele puternic
de înălţimi extreme.

Nimic nu ne învinge,
când suntem împreună,
Şi cerul ne ajută
cu stele ne-ncunună,
Ne-mbracă dimineaţa
în haina ei de rouă,
Ca să avem ştiinţă
că-ncepe o zi nouă.

Îmi spui că tu, iubirea,
o simţi, cu noi, la masă,
Te ţin tăcut de mână
şi jur că nu îmi pasă
De timpul care-aleargă
şi răsfoieşte viaţa,
În marea-i alergare,
el risipeşte ceaţa.

De vom lăsa speranţa
să ne îndrume paşii
Ne vom trezi-n trăirea
ce ne-o vor şti urmaşii,
Şi şti-vom cel mai bine
cât de frumos e zborul,
Cum vrea să treacă timpul,
ce rosturi are dorul.

vineri, 19 mai 2017

Vrajă de plajă

De mult îmi spui că, noaptea, vrei, pe plajă,
Să ne-ngropăm, iubindu-ne-n nisip,
Şi, răcoriţi de mare cu-a ei vrajă,
Să dăm uitării orişice tertip.

Şi-ai vrea să stai, sub umbra-mi, toată goală,
Când luna plină nu se va grăbi
Să dea unui Luceafăr socoteală
Că zăboveşte mult a ne privi.

La fel de mult, în plină zi cu soare,
Pe ţărm de mare-ai vrea să mă surprinzi,
Când vântul te sărută pe picioare,
Şi tu-ntre ele vrei să mă cuprinzi.

Să-ţi îmblânzesc, cu tot ce pot, fiinţa
Stingând încet al pântecului foc
Şi să-ţi subjug, în mod subtil, dorinţa,
Intrând profund într-al trăirii joc.

Dezlegi, cu îndrăzneală, şnurul bluzei,
Voind să cred că e fără motiv,
Cu degetu-mi trasezi conturul buzei
Şi-apoi mă-ntrebi de ce-s prea emotiv...

Mizând pe toată-ţi pura fantezie,
Nici unde n-am, nici cum să mă retrag,
Deşi te-acuz de-o mare erezie,
Îţi caut leac, asemeni unui mag.

Voalul fin alunecă pe piele,
Nici sânii coborârea nu-i opresc,
În ochi îţi văd cum ploile de stele
Se-aprind, şi ard, şi foc ceresc vestesc.

Să mergem dar, să înnoptăm pe plajă,
Pecetluind, cu forma-ţi pe nisip,
Ideea ce ne stă, mereu, de strajă,
Şi faptei îi dă formă, îi dă chip...

joi, 18 mai 2017

Veștminte prin culoare

Nu ştiu dacă te mai vezi frumoasă,
Vreau să cred că totuşi îţi doreşti...
Orice-ar fi să spui, deloc nu-mi pasă,
Eu îţi spun mai simplu... asta eşti!

Şi aş vrea să îţi aduci aminte,
Că-n lumina albă sunt culori
Ce te-mbracă grabnic în veştminte
De cum dau s-apară primii zori.

Nu îmi pasă ce îţi pui pe tine,
Hainele, să văd, nu mă opresc,
Nici nu spun că-ţi şade cumva bine,
Totdeauna goală te doresc.

Ţi-am cerut, îţi cer, şi îţi voi cere,
Să renunţi oglinda să priveşti,
Ea mereu îţi face pe plăcere,
Şi tu vezi ce vrei, nicicând cum eşti.

Că mă-nşel n-ai să mă poţi convinge,
Cum nu pot dorinţa să-mi reneg,
E de-ajuns doar să te vreau atinge
Şi mă simt puternic şi întreg.

Nu-ţi aduc noian de argumente,
Nici nu pun accente în exces,
Dar eu văd realele amprente
Şi-nţeleg doar ce-i cu înţeles.

Hainele, pe tine, prind culoare,
Timpul trece, tu întinereşti,
Şi deloc nu-mi este cu mirare...
Tu te vezi cât de frumoasă eşti?...

miercuri, 17 mai 2017

Cutume de drept

Cuvântul s-a deschis, e-acum idee,
N-am cum, pe drum fiind, să-l mai opresc,
Focu-i aprins, chiar de-l vedem scânteie,
În el curând, vom arde noi, firesc.

Dintr-o-ntâmplare m-am pornit a scrie
Ceea ce-am vrut a nu îţi fi ştiut,
Ca niciodată să nu-mi spun, eu, mie,
Că doar atât, puţinul, s-a putut.

Gândindu-mă la speţe şi cutume,
La neştiune sacţiuni de drept,
Am început stângaci s-aduc în lume
Tocmai ceva ce greu îmi e s-accept.

Cum să accept că timpul se tot trece,
Şi-n trecere ne prinde şi noi,
Şi poate va veni o iarnă rece,
Ori toamna va fi doldora de ploi?

Cum să accept non-sensul ce ne-mparte
În ceea ce, ca oameni nu suntem,
Şi, prin urmare, încă ne desparte,
Iar noi chiar credem că atât putem?

Cum să accept că nu suntem aproape
Deşi luptăm la fel, pe-acelaşi front,
Dar neuniţi, pot unii să ne-ngroape,
Sau îngusta realul orizont?

Cuvânt e o poartă larg deschisă,
Spre vremea care-i dată a veni,
Oricât, acum, se-arată ca prescrisă,
Şi-atât, şi doar atât, mai poate fi.

Va fi să fie totul o-ntâmplare
Fără de semnul drumului gândit,
Ca să ne ştim, cu patos şi mirare,
Mergând un drum cu paşi de neoprit.

Prin derogări bazate pe cutume,
Vom fi-n particulari subiect de drept,
Îndemeind, prin noi, o nouă lume,
Redând iubirii rostul de precept.

marți, 16 mai 2017

Din umbra de viață

Vă scriu din umbra unei vieţi ce tace,
Din trecerea prea multă-n inutil,
Sperând că-n voi există totuşi pace
Să depăşiţi al lumii gând umil.

De multe ori, m-adun, ca să vă spun
Prin multele-mi cuvinte potrivite,
Idei, ca voi s-aveţi un trai mai bun,
Şi să aveţi doar zile însorite.

Nu vreau să pun nicicând într-o balanţă
Ce unii spun şi alţii alta fac,
Doar vă arăt o mare discordanţă
Între motivul bolii şi-al ei leac.

Eu vă vestesc, de pot, aşa cum ştiu,
Schimbarea lumii unde poate duce,
Ca voi cumva, cât nu e prea târziu,
Să vă feriţi de-a sta într-o răscruce.

Nu am reper idei filozofale
Ci doar modelul traiului real,
Că nu-s defel venit din lumi astrale,
Sunt om şi eu, aşa ca voi, normal.

Dar tocmai din poziţia de om,
Firesc supus condiţiei umane,
Vina, vă rog, n-o daţi doar pe atom,
Când voi vă puneţi visului capcane.

Visez şi eu nenumărate vise,
Unele tac iar altele vorbesc,
Am mărturie multe vorbe scrise,
Şi multe încă am să povestesc.

Dar viaţa-mi tace, sunt şi eu tăcut,
Vorbesc doar prin cuvinte potrivite,
Sunt doar o umbră-a celui din trecut,
Drept privitor al noilor ispite.

luni, 15 mai 2017

Veste de poveste

Încă îţi dau de veste de departe,
Gândului ce-l ai căutător,
Că oricât mă simt curtat de moarte,
Nu pot sta, nicicum, nepăsător.

Teamă n-am de bici, ori anateme,
Nici că aş ajunge păcătos,
Când te încrustez în mici poeme
Dus de doru-mi veşnic curios.

Despre gândul care te frământă,
Cu-ntrebări de cum şi când va fi,
Spun că şi pe mine mă încântă,
Şi-i vreau fapte chiar de-a doua zi.

Tu exişti... e tot ce mai contează,
Restul ţie îți va fi supus,
Eu îţi spun că ştiu şi ce urmează,
Uneori repet ceea ce-am spus.

Ai să-mi spui şi tu că nu îţi pasă
Orişicâte vorbe vei afla,
Nici că bezna nopţii e prea deasă
Şi nu poţi prea mult să vezi prin ea.

Îţi voi fi arcuş, vei fi vioară,
Şi cânta-vom fără partituri,
Chiar dacă vei vrea să fii fugară,
Îmi vei cere tot mai lungi măsuri.

Fără gând spre ale lumii spuse,
Ne vom şti având un singur cer,
Două orizonturi suprapuse,
Contopite clipei de mister.

Vei veni din lumea ce-ţi dă nume,
Eu ca întrupare de cuvânt,
Să prefacem fapta într-o lume,
Şi, uniţți, să-i fim drept legământ.

Ne va ţine noaptea companie,
Până spre târziu, pe prag de zori,
Explorând simţiri de veşnicie
Şi-ai urmării, prea fireşti, fiori.

Dimineaţa, roiul de cuvinte,
Puse pe al vieţii calapod,
Ne vor, spre mersul înainte,
Fără nici un dubiu, cap de pod.

Într-o altă, următoare, noapte,
Decupând din miezul ei culori,
Îmi vei spune, lăcrimând în şoapte,
Că îţi place să te ştii că zbori.

Şi zbura-vei zbor fără-ncetare,
Preschimbându-mi nopţile în vis,
Învăţând să ştim că-i o valoare
Pasu-n doi pe drumul redeschis.

Existenţa ta-i valoare clară,
Clar e că de viaţă ne e dor,
Dar va fi să n-o mai vrem să moară,
Fi-va doar motiv de viitor.

Ne vom fi îndemn spre mai departe,
Dându-ne şi şansă şi motiv,
Să ne acceptăm surprinşi de moarte,
Într-un viitor definitiv.

duminică, 14 mai 2017

La margine de noapte și de lume

De-ar fi să am o margine de noapte,
În care să ne fim doar noi cu noi,
Pe gând n-aş sta, nici domoli prin fapte,
Nu te-ai uita o clipă înapoi.

Trecând de seara fără de cuvinte,
În care să mă vrei pornit la drum,
Îţi vor veni refuzurile-n minte
Şi focul ce-a ajuns, degeaba, scrum.

Gândindu-te de vremea nu-i trecută,
Ai vrea să-ţi fiu, degrabă, clar răspuns,
Şi-ai să m-aştepţi, lăsându-te, tăcută
Ca să-mi vorbeşti ştiindu-mă ajuns.

Însă ajuns, n-aş sta în așteptare,
Ţi-aş spune că-mi e gândul tot la mers,
Ca să trăim a vieţii întâmplare.
Într-un mai mic sau mare univers.

Aşa, luând firească hotărâre,
Ne vom lăsa seduşi de pasu-n doi,
Şi-o vom porni pe drum de coborâre,
Urcând pe vârf de munte mai apoi.

Şi chiar acolo-n marginea de lume,
Când par a se ivi întâii zori,
Să te învăţ să-mi spui, firesc, pe nume,
De adevăr fiind întregitori.

Acolo să se-nfrângă-mpotrivirea
Refuzului de-a crede în simţiri,
Ca să-ţi doreşti cu rod bogat menirea
Întru firescul marii-ţi împliniri.

În marginea de noapte şi de lume,
Ne vom găsi s-ajungem în curând,
Gândul de-acum voi-va să ne-ndrume,
Voi-se-va ca faptă-n primul rând.

miercuri, 10 mai 2017

De multe ori...

De multe ori mi-am zis, dar n-am putut,
Să-mi uit pornirea ce mă tot îndeamnă,
Să caut a-nţelege ce înseamnă
În viitor o faptă din trecut.

Dintr-un motiv, cam greu de explicat,
Am vrut a fi o clară abdicare,
Ieşire din prea multa-mi implicare,
Fugind cumva într-un anonimat.

Am încercat mereu să nu-mi doresc
A-mi depăşi condiţia condiția umană
Şi-a accepta că rana-i doar o rană,
Ca pe un simplu accident lumesc.

De multe ori mi-am vrut ieşi din drum,
Simţind că vântul suflă să mă-ngheţe,
Şi să aprind, gândind la bătrâneţe,
Foc, într-o vatră, în mai vechiu-i scrum.

Ca să o fac, puteam să fiu altfel,
Să-mi las speranţa-n simplă adormire,
Dând falsităţii nume de iubire
Şi rău simţirii rost de portdrapel.

N-am reuşit, chiar dacă m-am aprins,
Punându-mă ca jar sub ramuri crude,
Încă mai cred că Cerul mă aude,
Cât încă văd că-naltu-i necuprins.

De multe ori m-am obligat să tac,
Să las prostia într-a ei mândrie,
Sperând că se va şti, cumva, prostie
Şi singură îşi va găsi un leac.

Gândul să-l duc oriunde, în pustiu,
Acolo unde nimeni nu vorbeşte,
Şi numai vântul, când se înteţeşte,
Cum se trăieşte-n lume să mai ştiu.

Tăcerii însă n-am găsit temei,
Şi nici reale forme deductive,
Oricât mă risipeam în tentative,
Oricât aveam şi-mi căutam idei.

De multe ori mi-am zis să nu mai scriu,
Să-mi las cuvântul gândurilor multe,
Şi, dacă vor, doar ele să-l asculte,
Sau, dacă nu, să-l pună-ntr-un sicriu.

I-aş fi croit, tăcut, un ultim drum,
Ducându-l, la vedere, spre-ngropare,
Spre a-l lăsa, de-a pururi în uitare
Într-un tărâm ce l-ar preface-n scrum.

Şi să mă-ntorc, voind să fiu tăcut,
Visând că totul este nou sub soare,
Că doar cei vinovaţi sunt la-nchisoare
Chiar cearta-i amintire din trecut.

De multe ori, am vrut sau mi-am impus,
Mi-am tot cerut să uit, să uit de mine,
Dar n-am putut... Şi poate-a fost mai bine,
N-aş mai putea fi eu, aşa transpus.

luni, 8 mai 2017

Scântei de ploi și vânt

Vorbindu-ţi, gândul s-a făcut scânteie
Şi n-a fost cale zisa să-mi abţin,
Recunoscând că-mi eşti prima femeie
Căreia ani de versuri îi închin.

Firesc că văd, sub bluza ta subţire,
Sânii-ţi ce dor, învolburaţi de dor,
Şi chiar că-i ştiu, rămân încă-n uimire,
Dorul de ei cât e de-apăsător.

Şi mi-aş dori să fiu un strop de ploaie,
Să mă cobor, oprindu-mă pe ei,
Ca răcorindu-i de aşa văpaie
La rândul meu să-i mângâi cu scântei.

Iar vântul parcă nasturii-ţi descheie,
Fără-a avea al tău consimţământ,
Şi-mi spune că nu-i lacăt fără cheie,
Făcându-mă-a mă vrea un fir de vânt.

Boare de vânt, în zi, pe la amiază
Coapsa să-ţi mângâi, mi-aş dori a fi,
Să simt cum sub suflarea mea vibrează,
Dându-și motiv de-a nu se-mpotrivi.

Mai mult decât atât, vreau să se poată,
Noaptea să fiu un aprig meteor,
Să te privesc când fi-vei goală, toată,
Şi, chiar în pat, la tine, să cobor.

Ajuns acolo, fără ezitare,
În cel ce sunt, real, să mă transform,
Ca tot ceea ce-i mic să fie mare,
Aşa cum e și dorul meu, enorm.

Să-mi fii, în mod normal, capitulardă,
Sânii-ţi strivindu-i fără să aştept,
Găsind în pântec foc ce vrea să ardă,
Avându-şi chiar al Cerului accept.

Cuvântul tău îmi e temeinicia
De-a mă-ngropa-n profundu-ţi paradis
Trăind până-n esenţe bucuria
Ca cel ce-ţi sunt, pe viitor, promis.

vineri, 5 mai 2017

Om printre oameni

Oameni buni... Voi ziceţi că-mi e bine,
Mă citiţi şi nu vă mai gândiţi,
Că nici un cuvânt nu-mi aparţine,
El e-al vostru, cei ce îl primiţi.

Nici nu mă-ntrebaţi... Vă e-n credinţă
Că eu scriu cam ceea ce trăiesc,
Nu vă-nchipuiţi că-n suferinţă,
Pot trăi de vreme ce iubesc...

Despre mine... Ştiţi desigur bine,
Cam mai tot ce fac, deşi nu fac,
Uneori îmi este şi ruşine
Să mai spun că viaţa mea-i un fleac.

Cum mă simt... La fel ca altădată,
Când scriam că-i omul fericit
Şi trăirea vieţii-i minunată
Cu, menirea, rost deja-mplinit.

Ce-ar mai fi... Ce credeţi, chiar contează
Dacă spun că totu-i monoton,
Că mi-e noaptea, mai tot timpul, trează
Ca şi cum sunt veşnic de planton?

Oameni buni... Aveţi, normal, dreptate,
Ştiţi mai bine voi decât ştiu eu,
Că, visând, eu pot avea de toate,
Că, ce voi aveţi, e-avutul meu...

Viitorul... Nu prea am speranţă,
Că va fi altfel, va fi mai bun,
Chiar, vedeţi, cu mare cutezanţă,
Că va fi mai rău, mereu vă spun.

Rugămintea mea... Uitaţi de pietre,
N-aveţi cum ţinti doar un cuvânt,
Pietrele ajung la voi în vetre
Şi doar una-mi patră de mormânt.

miercuri, 3 mai 2017

Instanță în confuzii

De când te ştiu, oricât îmi e de greu,
Vorbind cu tine, mă îndemn spre fapte,
Mi-e dor de zori de zi, dar şi de noapte,
Mi-e dor de ceea ce îmi eşti, mereu.

Revin de peste tot, fără s-aştept
Ba chiar mă doare timpul care trece,
Îl simt de parcă-ar vrea a mă întrece,
Avându-şi, el, un drum cu mult mai drept.

Aproape încă greu îmi e să fiu,
Dar tot doresc mereu să fiu aproape,
Iar timpul într-o noapte să ne-ngroape
Până-i voi spune eu că e târziu.

Cu timpul lupt să nu-i rămân dator
Şi nici să-l văd că vrea a mă convinge
Că-n orice luptă numai el învinge,
Că totdeauna e triumfător.

Uşor nu-mi spun, nici ţie nu îţi spun,
Că-mi e să fie crezul staruinţă,
Dar nici de-aş vrea, cu-ntreaga mea ştiinţă,
Eu deznădejdii nu-i pot fi tribun.

Ţie, în noapte, tainic îţi vorbesc,
Chiar dacă de nesomnu-ţi îmi e teamă,
Privindu-ţi visul ce spre el mă cheamă,
Până ajung în vis să mă trezesc.

Aşa mi-e iar, în noii zori de zi,
Încrederea motiv de cutezanţă
Să nu mai cred distanţa o instanţă
Ce tot confundă verbul "a trăi".

marți, 2 mai 2017

Desculț prin vad

Nu vreau nici galoane, nu vreau trese,
Vieții i-am lăsat şi rost postum,
C-am ajuns de ea să nu îmi pese,
E, deja, un bun de larg consum.

Primitivă-i zbaterea din mine,
Gândul poate nici nu-i oportun,
Însă ce să-mi spun?... Că-mi este bine?
Că aşa cum este, drumu-i bun?

Încă nu ştiu bine ce primează,
Pasul cel grăbit sau cel domol?
Cât de mult principiul guvernează
Când apar găderile în gol?

Lumii m-am lăsat să-i fie bine,
Nu-s înebunit de-al faptei nimb,
Pot să ard, nimic nu mă reține,
N-am cerut, nu cer nimic în schimb.

Şi nimic n-am vrut fără de muncă,
Nu mi-e clar ce-i premiul pe talent,
Nici cum e să vezi orice poruncă,
Argument că poți fi indulgent.

Locu-l ştiu, de altul n-am nevoie,
Nu lovesc cu pitre, nu țințesc,
Plec, de nu-s dorit, de bunăvoie,
Dar, de plec, nu ştiu să mă opresc.

Când ridic privirea înspre stele,
Nu prea văd pe cele care cad,
Ştiu că nu pot fi şi eu ca ele,
C-am trecut, desculț, al morții vad.

Îmi găsesc mereu, mereu, putere
Să mă-ntreb, răspunsuri căutând,
Cât simțirea vieții îmi tot cere
Să nu țin nimic în simplu gând.

Dar tot fug de-a lumilor balanță,
Nu sunt nici supus, dar nici rebel,
Însă am destulă cutezanță
Să m-arăt aşa cum sunt: altfel...